revolutions.ro
  • O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!

    Platforma „Revolutions” - pentru cei care vor să-şi ia istoria înapoi.

    Acum 30 de ani am avut o revoluţie...
    O revoluţie furată, spun unii, o revoluţie deturnată, susţin alţii...
    În orice caz, o revoluţie pierdută
    După 30 de ani, adevărul ne va face cu adevărat liberi!
    E timpul să le spunem din nou povestea colectivă şi poveştile individuale,
    Aşa cum nu a mai făcut-o nimeni până acum!
     
    După 30 de ani – ÎN CĂUTAREA REVOLUŢIEI PIERDUTE...
     
    O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!
    12 dec 2014 29 afisari

Interviu cu fostul general Nicolae Militaru: „Nu s-a pus problema de luptă împotriva comunismului, ci a ceauşismului” (Partea a II-a) - AUDIO

19 nov 2019 1234 afisari
Interviu cu fostul general Nicolae Militaru: „Nu s-a pus problema de luptă împotriva comunismului, ci a ceauşismului” (Partea a II-a) - AUDIO

Fostul general Nicolae Militaru afirmă că între anii 1984 şi 1989 militarii şi civilii din grupul care punea la cale înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere a lucrat intens şi a încercat să facă rost de arme neletale pentru a nu se lăsa cu vărsare de sânge în cazul răsturnării regimului comunist.

Reporter: Cum lucraţi în cadrul acestui grup conspirativ?

Nicolae Militaru: Modalitatea de organizare şi acţiune era împărţită între părerea militarilor şi a civililor. Civilii ziceau că e nevoie de un puci militar, cîteva grupe, ”pîr! pîr!” (chiar aşa se pronunţa cineva), îi răsturnăm şi gata. Noi ne-am abţinut să confirmăm o asemenea posibilitate, pentru ca, după aceea, noi, militarii, să hotărîm ceva diferit. Mai întîi, că armata nu trebuie să fie implicată într-un asemenea act. A doua chestiune, să facem în aşa fel încît să nu curgă sînge. Ca să realizezi şi una şi alta, înseamnă să te poţi bizui pe nişte forţe, pe nişte dotări materiale. Vedeţi, între 1984 şi 1989 au trecut cinci ani de zile. Ei, în cinci ani să ştiţi că s-a lucrat foarte serios. Ca să faci rost de nişte materiale – tot pistoale se numeau, dar erau de altă natură, nu trimiteau un glonţ, ci o capsulă cu un ser foarte puternic, care te ţine adormit 24 de ore. Nu implici armata, în schimb oameni din armată, atît activi, cît şi rezervă au constituit un detaşament de asalt. Vă rog să reţineţi, aici erau incluse şi cadre militare din Ministerul de Interne, active şi în rezervă. De asemenea, mai erau şi un număr însemnat de activişti de partid.

Vă rog să înţelegeţi că cele patru milioane de membrii de partid n-au fost toţi la picioarele lui Ceauşescu. Marea majoritate, în a doua parte a “împărăţiei” lui Ceauşescu, l-au dezavuat, n-au fost de acord cu politica lui. Multă lume se bate cu pumnul în piept, că de atunci a luptat împotriva comunismului. Nu s-a pus problema împotriva comunismului - şi asta trebuie să fie foarte clar. Pe plan mondial, situaţia era cum era. Din 1985, venise la putere în Uniunea Sovietică Mihail Gorbaciov. Schimbase nişte lucruri. A avut loc Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – au apărut nişte probleme noi în ideologia comunistă, de restructurare a comunismului, a gîndirii comunismului.

Că era o utopie este clar, toţi cei care au gîndit la timpul respectiv erau convinşi de lucrul acesta. Dacă un socialism democratic era posibil şi era de dorit, un comunism cu preceptele sale [ale lui Gorbaciov – n.n.] era o utopie totală. Ce fel de stimulent era pentru un om, dacă el ştia foarte bine că el, după ce comunismul se va fi înfăptuit, i se va da după propriile nevoi şi că i se cere în raport de ceea ce poate să dea? Nici un stimulent ca să înveţe, nici un stimulent prin care să se perfecţioneze în munca lui – o utopie. Deci, nu s-a pus problema de luptă împotriva comunismului, ci împotriva ceauşismului, pentru că toţi eram convinşi că Ceauşescu numai vorbise despre autoconducere, autofinanţare, autogestionare. Cum vedea însă pe cineva că iese din front, îi dădea în cap.

A rămas ca armamentul să vină la începutul anului 1990, pe la sfîrşitul lunii ianuarie, începutul lui februarie

Şi, un lucru foarte important, pe care, repet, îmi pare rău, domnul Iliescu nu-l recunoaşte... [Nicolae Miltaru vorbeşte despre pregătirea unui complot pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi despre trimiterea unui emisar care să procure armament neletal, care a fost ucis – n.n.]. Şi, după ce a fost el ucis, s-a rupt orice legătură cu furnizorul, de aceea a trebuit un timp destul de îndelungat pentru a lega din nou capetele de aţă. A durat cît a durat, a durat destul de mult, dar, pînă la urmă, au fost găsite aceste capete, au fost legate şi a rămas ca armamentul să vină la începutul anului 1990, pe la sfîrşitul lunii ianuarie, începutul lui februarie. O lună de zile pentru partea organizatorică, urmînd ca la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie să trecem la ceea ce nu s-a reuşit în 1984. Lovitura de stat nu s-a dat pentru că situaţia se schimbase.

Se schimbaseră şi conducătorii politici comunişti din ţările est europene. Mai rămăsese România şi Albania.

Noi am depus, ca militari, jurămîntul faţă de ţară, nu faţă de familia Ceauşescu şi am constatat că familia Ceauşescu nu face altceva decît să ducă ţara în prăpastie. Căpitanul de rangul I Radu Nicolae a fost condamnat la 10 ani închisoare. Generalul Ştefan Kostyal a fost condamnat, evacuat din Bucureşti, cu domiciliu forţat în provincie, trecut în rezervă printr-un decret, pur şi simplu şi nu numai trecut în rezervă, dar i-au şi luat gradul de general. Ioniţă, v-am spus, a fost scos din funcţie; la mine, percheziţie domiciliară, familia urmărită. Cine venea la mine era luat la întrebări, după ce ieşea. Ce s-a discutat cu mine, în ce scop, dacă a fost chemat sau dacă a venit pur şi simplu şi aşa mai departe.

Practic, cinci ani de zile am fost terorizaţi, nu mai puteam suporta această teroare. Nici eu, nici copiii, nici nevasta, toată familia, eram în aceeaşi situaţie. La fel s-a întîmplat şi cu ceilalţi. Generalul [Dumitru] Pletos, de exemplu – scos din funcţie, trimis într-o funcţie de colonel, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră şi apoi trimis în rezervă – a fost rechemat la revoluţie şi el şi generalul [Paul] Cheler, care, de asemenea, fusese scos din armată. Faptul că nu se cunoaşte toată această pînză de păianjen este pentru că, din motive de siguranţă, nimeni nu avea voie să aibă legături cu mai mult de două persoane. Zvonuri de genul că la închisoarea Jilava s-au săpat 20 de gropi pentru 20 de generali din armată erau ceva frecvent.

Ne temeam că ceea ce s-a întîmplat la Praga să nu se întîmple şi în România

În 1987, generalul Ion Ioniţă a murit. Problema a rămas în plină organizare şi fără să cunoaştem nişte date precise. Nouă ne era teamă – vă spun sincer – şi de securitatea internă, dar şi de cea externă. Ne temeam că ceea ce s-a întîmplat la Praga să nu se întîmple şi în România. Din cauza aceasta, după moartea lui Ioniţă, mi-a revenit mie sarcina de a lua asupra mea toată această responsabilitate. Eram în Tratatul de la Varşovia, eram în C.A.E.R., aveam legături foarte strînse cu Uniunea Sovietică. Mi s-a organizat un contact la Consulatul General Sovietic de la Constanţa. După două luni de zile de la moartea lui Ioniţă (20 august 1987), am fost acolo, la consulat, cu trei probleme. Întîi, l-am întrebat pe consul ce părere are Uniunea Sovietică dacă în România ar avea loc o mişcare pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Apoi, dacă Uniunea Sovietică va recunoaşte noile autorităţi şi a treia problemă, care ne durea cel mai tare, dacă se va repeta un august 1968, de la Praga. Consulul a plecat, a stat 15-20 de minute, care mie mi s-au părut ore, apoi a venit, ne-a servit cu o cafea, un coniac şi apoi a zis “Tovarăşe Militaru, Uniunea Sovietică nu se amestecă în treburile interne ale României, faceţi ce credeţi că trebuie să faceţi. A doua problemă, vă asigur că Uniunea Sovietică va recunoaşte prima noile autorităţi din România. Şi a treia problemă, niciodată nu se va repeta ceea ce s-a întîmplat în august 1968, în Cehoslovacia”.

Sincer vă declar, nu am nici un fel de îndoială că în perioada revoluţiei din decembrie 1989 nu au fost pe teritoriul României agenturi străine

După revoluţie s-au spus foarte multe minciuni, că au venit agenturile străine să facă nu ştiu ce în România, că nu ştiu ce a făcut KGB-ul: toate sînt nişte minciuni gogonate! Revoluţia a fost înfăptuită de poporul român şi, sincer vă declar, nu am nici un fel de îndoială că în perioada revoluţiei din decembrie 1989 nu au fost pe teritoriul României agenturi străine. Aceste agenturi însă era normal să existe, pentru că picaseră toate căpeteniile din ţările de est, mai puţin în România şi Albania. Apoi, la începutul lui decembrie fusese întîlnirea dintre Gorbaciov şi Bush de la Malta şi deci era normal să se întîmple ceva pînă şi în România. Nu se întîlniseră ei acolo pentru a pune la cale, vezi, Doamne, lovitura din România. Ei aveau probleme mai mari, de importanţă mondială.

Aşa că n-a făcut revoluţia nici KGB-ul, nici CIA, nici MOSAD-ul, nimeni altcineva decît amărîtul ăsta de popor român. V-am descris aceste amănunte pentru faptul că trebuie să se înţeleagă o dată că şi în Occident s-a vorbit foarte urît în perioada pre-revoluţionară. Că e un popor laş, că mămăliga ne explodează, cu alte cuvinte, că poporul român duce în spinare orice greutate i se pune de către Ceauşescu. Realitatea este că a fost o luptă foarte aprigă, care pe care şi uite, poporul a cîştigat. Mă refer aici la faptul că a cîştigat această revoluţie; ce s-a întîmplat mai departe, ar putea să v-o spună oricine din România, dacă este mai bine sau mai prost decît înainte.

Dacă ştiau sau nu sovieticii despre complot, n-aş putea să vă dau un răspuns. Un lucru e cert: erau convinşi că pe teritoriul României se petrece ceva

Reporter: Aţi povestit despre contactul pe care l-aţi avut cu consulatul sovietic la Constanţa. Ştiau ruşii despre existenţa complotului dumneavoastră?

Nicolae Militaru: Trebuie să vă mărturisesc ca o părere personală: că sovieticii cunoşteau situaţia din ţară, era clar, nu am ici un fel de îndoială în privinţa aceasta. Reţineţi că Gorbaciov, începînd cu 1985, cînd a preluat puterea, a mers pe cu totul altă linie şi cu fiecare conducător, cînd se întîlnea (inclusiv cu Ceauşescu, cu care s-a întîlnit de două ori), discuta aspecte legate de viitorul socialismului. Gorbaciov cu Honecker au avut chiar discuţii aprinse în privinţa aceasta, la fel cum a avut şi cu Ceauşescu, pentru că Ceauşescu nu era de acord cu noile idei. În schimb, amîndoi fuseseră de acord cu conducătorul partidului comunist din Cehoslovacia, în 1968... [Alexander Dubcek – n.n.].

Dacă ştiau sau nu sovieticii despre complot, n-aş putea să vă dau un răspuns. Un lucru e cert: erau convinşi că pe teritoriul României se petrece ceva. Pentru că nu era numai grupul nostru, erau mai multe grupuri, împînzite cam pe tot teritoriul ţării. Că nu erau aşa de organizaţi cum eram noi, nu aveau o concepţie clară a ceea ce trebuie să fie făcut, este adevărat. Erau grupuri care includeau civili şi militari, însă nu din armată, ci din Securitate.

Ruşii, cred eu, cînd au văzut că vine generalul Militaru şi le spune lucrul acesta, au înţeles că ştim exact ceea ce vrem să facem şi că avem încredere în noi. Nu putea să ajungă oricine la consulat, e clar. Că mă cunoşteau pe mine, n-am nici o îndoială, eram comandant de armată, participam la toate activităţile în cadrul Tratatului de la Varşovia de pe teritoriul României, al Ungariei sau Bulgariei. Nu eram un necunoscut, chiar dacă eram general în rezervă. Aş zice chiar că au tresărit oarecum cînd au văzut cartea de vizită a generalului Militaru, că se duce la consulat. Înainte de a ajunge la consulul general, am avut o discuţie de 15-20 minute cu unul din consuli. Acesta nu m-a văzut niciodată, dar nu ştiu dacă nu auzise de mine.

Cînd l-am întrebat de cît timp lucrează în Constanţa, mi-a răspuns că de 12 ani. Apoi l-am întrebat ce părere are de socialismul acesta, el mi-a spus un lucru, care m-a bucurat în mod deosebit: “Nu ştiu cum este la dumneavoastră şi la noi, dacă e bine sau nu e bine. Ştiu un singur lucru, că nimeni nu fuge din Occident să vină, nici la dumneavoastră, nici la noi. Dar, de la dumneavoastră şi de la noi fug destui şi cer azil politic”. Ei bine, discuţia aceasta mie mi-a dat curaj. La consul nu am vorbit în limba rusă, chiar dacă mai cunosc ceva. Poate că nu ne-am fi înţeles şi n-aş fi reuşit să-i exprim gîndurile aşa cum le-am exprimat în limba română. El le-a înţeles, ca dovadă că s-a dus şi a vorbit la telefon şi sînt sigur că n-a vorbit cu Bucureştiul, cu ambasada, ci direct cu Moscova.

Autor: Marius Oprea

CITEŞTE ŞI: Interviu istoric cu Nicolae Militaru: A existat o activitate subterană pentru înlăturarea lui Ceauşescu (Partea I)

CITEŞTE ŞI: Nicolae Militaru: „Să reţineţi că generalul Milea făcea parte din conspiraţie” (Partea a III-a) - AUDIO

CITEŞTE ŞI: Nicolae Militaru: „Stănculescu era un fel de om de casă al lui Ceauşescu, cu legături foarte strînse cu Securitatea” (Partea a IV-a) - AUDIO

(Va urma)

19 nov 2019 1234 afisari

Comentarii