Nicolae Militaru: „Să reţineţi că generalul Milea făcea parte din conspiraţie” (Partea a III-a) - AUDIO
Cu 4-5 ani înainte de Revoluţie, exista un Comitet al Salvării Naţionale, care, în iarna lui 88-89, s-a transformat în F-rontul Salvării Naţionale cu scopul redresării României, afirma fostul general Nicolae Militaru.Detalii, în interviul acordat de Nicole Militaru, în 1994.
În 1994, John Simpson, celebrul jurnalist al televiziunii BBC a realizat un documentar despre revoluţia română. Istoricul Marius Oprea a fost atunci, alături de Dennis Deletant, consultant al acestui film şi a stat de vorbă cu principalii protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989, în pregătirea interviurilor filmate. Urmează pasaje dintr-un interviu acordat de fostul general Nicolae Militaru (1925-1996), primul ministru al Apărării după Revoluţia din decembrie 1989.
Nicolae Militaru: Tot ca probleme organizatorice, în perioada celor cinci ani de zile am luat iniţiativa şi am propus unui grup restrîns S– Ioniţă, Kostyal şi alţii – că ar fi nimerit să comunice, prin Europa liberă, BBC şi aşa mai departe despre înfiinţarea în România a Comitetului Salvării Naţionale. Noi trimiteam frecvent scrisori la Europa liberă, dar, din păcate, n-au fost toate publicate. Şi, în momentul de faţă, sînt sigur că şi la dumneavoastră, la secţia română de la BBC [i se adresează lui Dennis Deletant – n.n.] şi la departamentul românesc de la Europa liberă [mi se adresează mie – n.n.] au fost infiltraţi securişti. Sub masca de evadare din România sau cu alte pretexte s-au infiltrat şi au ajuns chiar şi în aceste compartimente, căci pe Ceauşescu îl interesa în mod deosebit acest aspect.
Eu am spus-o la Europa liberă, acum, după revoluţie. În iarna lui ‘84-’85, după eşecul pe care l-am avut, am zis să înfiinţăm un Comitet al Salvării Naţionale şi să îl dăm publicităţii. S-a făcut scrisoare către Europa liberă, dar, din păcate nu a fost publicată. Comitetul însă a existat. În cercuri restrînse de oameni, se ştia de existenţa unui asemenea comitet. În iarna lui ’88-’89, acest comitet s-a transformat în Front al Salvării Naţionale. Ce am înţeles noi, prin constituirea acestui Front? Nu aminteşte nici de partidul comunist, nici de cele istorice, Partidul Liberal, Ţărănesc şi aşa mai departe, ci vine cu ceva nou, care să includă toţi oamenii de bună credinţă, care vor să pună umărul la redresarea României. În seara de 22, eu am avut acea intervenţie şi am spus “Frontul Salvării Naţionale, care funcţionează de şase luni”. Secvenţa respectivă a fost filmată şi imediat a fost vîndută de cineva, un păcătos, că nu i se poate spune altfel şi în 24 de ore a ocolit mapamondul.
În cîteva zile au venit la mine cei care îşi aranjaseră un culcuş bun în conducerea F.S.N... (în primul rînd, eu nu m-am înfipt ca să fac parte din acest Front al Salvării Naţionale şi am văzut eu cine s-a strecurat acolo, nu am fost de acord şi atunci am refuzat să fac parte din acest Front). M-au mai întrebat nişte reporteri din Elveţia: de ce “Frontul Salvării Naţionale”. Le-am spus: “Domnilor, închipuiţi-vă că s-ar fi comunicat atunci, în seara de 22, că Partidul Naţional Ţărănesc, avîndu-l în frunte pe Coposu, ar fi luat puterea în stat. Sau Cîmpeanu, cu Partidul Naţional Liberal, au luat puterea în stat. Cred că nu greşesc dacă spun că ar fi avut loc un război civil. FSN ar fi trebuit să ia, de fapt, locul Marii Adunări Naţionale. Trebuia deci să devină organ legislativ, să fie şi executiv şi factor politic. Ceva, adică, pentru închegarea naţiunii române şi nu dezbinare a ei cum, din păcate, a început să se întîmple după ce au început să se formeze partidele. Pentru că, în momentul de faţă, poporul român este mai dezbinat decît înainte de revoluţie. Fiecare partid îşi urmează cursul lui, lovind în celelalte partide, aşa cum lovesc oamenii chiar în interiorul aceluiaşi partid.
Ceauşescu a contat, totuşi, pe unii generali şi ofiţeri zeloşi din armată şi a reuşit să o atragă de partea forţelor de represiune
În primăvara lui 1989, a luat fiinţă Frontul Militar din România. De această problemă s-a ocupat în mod nemijlocit căpitanul de rangul I Radu Nicolae, care a redactat împreună cu un grup al lui un apel către naţiune, către oştire. Apelul a fost trimis printr-un curier special la Londra domnului Ion Raţiu, care este acum [noiembrie 1994 – n.] deputat în Parlamentul României. Din păcate, apelul nu a fost transmis prin BBC, deşi ar fi avut un rol extraordinar de important (noi ştiind că va avea loc la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie acţiunea noastră, mizam pe Sărbători, să aibă timp oamenii să comenteze şi să se creeze o anumită stare de spirit, atît în armată, cît şi în rîndul populaţiei civile). Era nevoie ca civilii să aibă încredere în armată, să ştie că armata nu va trece de partea forţelor de represiune. Să reţineţi că generalul Milea, ministrul Apărării Naţionale, făcea parte din conspiraţie.
El lucrase cu mine mulţi ani de zile, eram prieteni... Deci, el ştia un lucru, că armata nu trebuie să se implice. Această instituţie trebuia doar să se interpună între populaţia civilă, care era de aşteptat să se manifeste, să sprijine lovitura de stat şi forţele de represiune, care ar fi putut să vină, să tragă în populaţie.
În continuare, o să vedeţi că Ceauşescu a contat, totuşi, pe unii generali şi ofiţeri zeloşi din armată şi a reuşit să o atragă de partea forţelor de represiune. În mare parte a reuşit, numai că s-au orientat ăia de jos, comandanţii de subunităţi şi soldaţii: n-au tras în oameni. Că dacă ar fi tras cîte gloanţe s-au consumat în timpul revoluţiei, jumătate din poporul român ar fi fost în pămînt în acest moment.
Reporter: Cine erau aceşti membri ai Frontului Salvării Naţionale?
Nicolae Militaru: În ziua de 18 decembrie 1989, trebuia să plec într-un sat de lîngă Timişoara, pentru ceva pur personal. În sera de 17 decembrie, pe la miezul nopţii, a venit la mine un maior de securitate, care era legătura mea cu un grup din Securitatea română (să înţelegeţi, nu toată Securitatea era de parte lui Ceauşescu, mulţi din ei au făcut parte din Frontul Militar). Acest maior mi-a spus că la Timişoara a început revolta, că s-a tras în populaţie, că speră şi ei să se extindă pe tot teritoriul ţării (în 1977, revolta din Valea Jiului a fost izolată, sugrumată, la fel şi în 1987, în Braşov). Mi-a mai spus că sînt rugat să nu părăsesc domiciliul nici ziua, nici noaptea, pentru că viaţa mea este în pericol. Printr-un telefon m-am convins că armata este alarmată şi m-am conformat recomandărilor – nu am ieşit din casă. Eram sigur că puteau să mă lichideze oricînd.
Aveam informaţii prin radio – BBC, Europa liberă –, din interior, fiica mea mijlocie lucra în centrul Bucureştiului, în turism, şi îmi aducea informaţii, iar soţia din piaţă. Acolo se ştiau toate! În 22 dimineaţa, am ascultat comunicatul despre moarte lui Milea. Am fost ferm convins că a fost ucis, apoi faptul a fost recunoscut şi de fostul ministru de Interne. La noi, televiziunea emitea numai două ore, seara. Atunci însă, dintr-un instinct, am dat drumul la televizor şi am văzut că televiziunea emite. M-am îmbrăcat militar şi am plecat la Televiziune. Acolo am fost introdus în unul dintre studiouri şi am luat cuvîntul şi am spus lucrurile care se ştiu deja, iar dacă nu se ştiu, există înregistrarea. S-a comentat foarte mult această problemă, a cuvîntării mele de la Televiziune. M-am adresat tuturor comandanţilor, pe rînd, să înceteze focul, le-am spus să înceteze măcelul şi să introducă trupele în cazărmi. În rîndul populaţie civile a avut un mare efect, aducînd speranţa că a venit cineva cu autoritate, să facă ordine în ţară. Nu era intenţia mea de a lua puterea, dar, după aceea, au fost unii care au insistat, spunînd că armata trebuie să ia puterea...
La Comitetul Central au început discuţiile, ce să se facă, cum să se facă. Toţi cei care au fost prezenţi acolo au făcut parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, chiar şi militarii
A venit Iliescu, a luat şi el cuvîntul, de acolo ne-am deplasat la Ministerul Apărării Naţionale cu aceeaşi maşină, am stat aproximativ o oră, de acolo am mers la sediul Comitetului Central (n-am înţeles pînă astăzi de ce Iliescu a făcut apel la toţi oamenii de bună credinţă să vină la sediul C. C., cînd puteau să vină în altă parte, la armată, la televiziune...). La Comitetul Central au început discuţiile, ce să se facă, cum să se facă. Toţi cei care au fost prezenţi acolo au făcut parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, chiar şi militarii. De exemplu, Stănculescu a făcut parte din Consiliu, chiar dacă fusese la Timişoara, ca organ de represiune. Guşă a făcut şi el parte, chiar dacă el condusese ostilităţile la Timişoara. Şi alţii... Comandantul armatei de aici, din Bucureşti, chiar dacă el a condus ostilităţile. Îmi închipui că domnul Iliescu a vrut să atragă armata de partea revoluţiei şi prin forma aceasta.
A urmat apoi o criză de conducere a statului, din dimineaţa de 22, cînd Ceauşescu şi-a luat zborul şi pînă seara, cînd s-a constituit Frontul Salvării Naţionale şi Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Şi în armată a fost criză, din dimineaţa de 22, de cînd l-au omorît pe Milea şi pînă în după-amiaza zilei de 24, cînd a fost numit noul ministru al Apărării Naţionale. Aici, perioada aceasta a fost destul de tulbure... A fost o greşeală. Trebuia neapărat să se ştie, trebuia să ştie armata cine este şeful ei. Acela ar fi trecut la pupitrul de comandă şi ar fi luat comanda armatei, n-ar mai fi îndrăznit nici X sau Y, de la televiziune sau din altă parte să mai dea ordine la armată.
Mişcările de stradă au început să formeze partidele. Din păcate, partidele nou înfiinţate, altele reînfiinţate (Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal). Reorganizate, partidele erau gata să treacă la putere. Şi atunci a început o hîră mare între aceste partide şi F.S.N. Nu se mai terminau în Bucureşti manifestaţiile mitingurile, încercări de răsturnare prin forţă şi aşa mai departe. A fost o perioadă de calvar în Bucureşti. Pe mine mă interesa toată ţara, dar, în primul rînd, situaţia din Bucureşti. Aşa a fost pînă la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie; pe ziua de 16 februarie eu am plecat. Nu e cazul să discutăm acum motivele, domnul Iliescu le ştie foarte bine. Acum privesc şi eu ce se întîmplă în România! Ascult oamenii, cum se comentează situaţia din România şi pot să spun că putea să fie mai bine.
Autor: Marius Oprea
(Va urma)
Comentarii
