• O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!

    Platforma „Revolutions” - pentru cei care vor să-şi ia istoria înapoi.

    Acum 30 de ani am avut o revoluţie...
    O revoluţie furată, spun unii, o revoluţie deturnată, susţin alţii...
    În orice caz, o revoluţie pierdută
    După 30 de ani, adevărul ne va face cu adevărat liberi!
    E timpul să le spunem din nou povestea colectivă şi poveştile individuale,
    Aşa cum nu a mai făcut-o nimeni până acum!
     
    După 30 de ani – ÎN CĂUTAREA REVOLUŢIEI PIERDUTE...
     
    O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!
revolutions.ro

Constituţia comunistă şi o declaraţie de intenţie: protejarea cetăţenilor împotriva abuzurilor statului (Partea a II-a)

8 nov 2019 73 afisari
Constituţia comunistă şi o declaraţie de intenţie: protejarea cetăţenilor împotriva abuzurilor statului (Partea a II-a)

Constituţia din 1965 prelua la capitolul Drepturi şi obligaţii fundamentale ale cetăţenilor majoritatea prevederilor existente în Constituţia din 1952. Existau dreptul la proprietate, libertatea de exprimare, de conştiinţă, a întrunirilor , a presei, dar acestea erau limitatea dacă erau potrivnice orânduirii socialiste.

Constituţia din 1965 instituia economia socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, proprietate ce îmbrăca fie forma proprietăţii de stat (incluzând bunurile ce aparţin întregului popor), fie a celei cooperatiste (incluzând bunurile ce aparţineau fiecărei organizaţii cooperatiste).

“În consecinţă, <exploatarea omului de către om a fost pentru totdeauna desfiinţată>, realizându-se principiul socialist al repartiţiei după <cantitatea şi calitatea muncii>, principiu care n-a devenit niciodată real în condiţiile existenţei monopolului de stat, care l-a făcut pe individ să fie dependent total de un singur patron (statul socialist), faţă de care trebuia să arate supunere necondiţionată în schimbul protecţiei şi siguranţei economice de care avea nevoie.  În condiţiile preponderenţei sectorului şi proprietăţii socialiste, era totuşi ocrotit dreptul de proprietate personală, legea enumerând însă limitativ bunurile ce pot constitui obiect al acestui drept: <veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal>.

În afară de această referire generală privind dreptul de proprietate personală, legiuitorul de la 1965 introduce două dispoziţii speciale privind exercitarea acestui drept în cazul ţăranilor cooperatori şi al ţăranilor cu gospodării individuale care nu au fost cooperativizaţi din diverse motive. Astfel, <casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care acestea se află, precum şi, potrivit statutului cooperativelor de producţie, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt, constituie proprietatea personală a ţăranilor cooperatori>, care pot deţine cu titlu de folosinţă şi un lot de pământ aflat în proprietatea cooperatistă. În schimb, ţăranii care nu s-au putut asocia în cooperativele agricole de producţie (gospodării situate, de regulă, în zonele de deal şi munte) deţin proprietatea asupra <pământului pe care îl lucrează ei înşişi şi familiile lor, asupra animalelor de muncă şi producţie>. În felul acesta, s-au creat, în mod artificial, în agricultura românească, două tipuri de drepturi şi regimuri de proprietate, unul reglementat de normele dreptului cooperatist-agrar şi altul de normele dreptului civil şi funciar”, mai notează profesorul Angela Baciu.

Conform sursei citate, majoritatatea a populaţiei nu percepea însă că, deşi Constituţia recunoştea formal existenţa şi chiar „garantarea” principalelor drepturi şi libertăţi cetăţenilor, în practică, realizarea lor a fost sensibil diminuată printr-o serie de „inovaţii” legislative şi chiar politico-ideologice.  Profesorul Angela Baciu scrie că acestea “s-au transpus, în practică, printr-o suprasolicitare a mecanismelor normative de reglementare, legislaţia devenind principalul instrument de modelare şi transformare a realităţilor sociale şi a comportamentelor individuale, în ideea menţinerii şi consolidării regimului comunist şi asigurarea subordonării necondiţionate a indivizilor la cerinţele sistemului”.

Egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor sau nimeni nu e mai presus de lege?

Legea fundamentală din 1965 prevedea egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, dreptul la muncă, dreptul la odihnă, asigurări sociale şi de boală, dreptul la învăţătură, gratuitatea acestuia din urmă, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, libertatea conştiinţei, dreptul la întrunire, libertatea de exprimare.

Astfel, dreptul la odihnă era garantat celor ce muncesc prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore, a unui repaus săptămânal si prin concedii anuale plătite. În sectoarele de muncă grea şi foarte grea, durata zilei de muncă era redusă sub 8 ore, fără scăderea retribuţiei.

De asemenea, Constituţia prevedea dreptul cetăţenilor  la asigurare materială de bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă, drept materializat pentru muncitori şi funcţionari prin pensii şi ajutoare de boala acordate în cadrul sistemului asigurărilor sociale de stat, iar pentru membrii organizaţiilor cooperatiste sau ai altor organizaţii obşteşti, prin formele de asigurare organizate de acestea. Statul asigura asistenţa medicală prin instituţiile sale sanitare. Iar concediul de maternitate plătit era garantat.

În Republica Socialistă România, femeia avea drepturi egale cu bărbatul, statul ocrotea căsătoria şi familia şi apăra interesele mamei si copilului. Totodată, cetăţenii aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Marea Adunare Naţională şi în consiliile populare, votul fiind universal, egal, direct si secret. Aveau drept de vot toti cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani. Cei care împlineau vârsta de 23 de ani puteau fi alesi deputaţi în Marea Adunare Naţionala şi în consiliile populare. Nu aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi alienaţii si debilii mintali, precum şi persoanele lipsite de aceste drepturi pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească de condamnare.

Dreptul de a depune candidaturi în alegeri aparţinea Frontului Democraţiei si Unităţii Socialiste, “cel mai larg organism politic permanent, revoluţionar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”. Mai mult, alegătorii aveau dreptul de a revoca oricâd pe deputat potrivit procedurii prevăzute de lege.

Conform volumului “Constituţiile României”, în privinţa drepturilor cetăţenilor, sunt păstrate limitările incluse în 1952, cum era de pildă cazul cu articolul 28, care garantează libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, dar care este completat imediat de articolul 29 care precizează că aceste libertăţi nu pot fi folosite „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”. Interesant este articolul 22, referitor la minorităţi, care – deşi le garantează acestora aceleaşi drepturi de care beneficiau formal şi în precedenta Constituţie – înlocuieşte sintagma „minorităţi naţionale” cu cea de „naţionalităţi conlocuitoare”, poate pentru a sublinia caracterul mono-organizaţional, în care nu mai puteau exista minorităţi şi majorităţi, ci doar unitate, în spiritul conceptului de „naţiune socialistă”.

De altfel, în 1968 se modifică organizarea administrativă teritorială a României, înlocuindu-se regiunile şi raioanele cu judeţe, care includeau municipii, oraşe şi comune (cu acest prilej a fost desfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară, ea fiind împărţită în trei judeţe: Harghita, Covasna, Mureş).

Există, însă, şi articole radical diferite de ceea ce prevedea Constituţia din 1952, făcând referire la relaţia regimului cu cetăţenii, se precizează în volumul Constituţiile României.

Încercările lui Ceauşescu de o rupe cu trecutul

“De exemplu, articolul 31 referitor la inviolabilitatea persoanei detaliază prevederile sumare din 1952, insistând că <nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice> şi limita durata reţinerii la 24 ore. De departe cel mai incisiv este articolul 35, care prevedea: <cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei>. Deşi existau norme şi legi pe această temă, faptul că este introdusă în Constituţie o prevedere explicită ce apără cetăţeanul împotriva abuzurilor statului era mai degrabă o declaraţie de intenţii, o expresie a bunăvoinţei regimului şi a păcii pe care vroia să o încheia cu populaţia”, se arată în volumul citat.

Conform Constituţiei din 1965, organele judecătoreşti erau organizate în funcţie de unitatea administrativă, iniţial la nivel raional şi regional, apoi judeţean, judecătoriile şi tribunalele aveau în fruntea lor Tribunalul Suprem, cu rol de îndrumare. Ca şi în 1952, funcţia justiţiei era explicată din perspectivă ideologică, respectiv a apărării „orânduirii socialiste”. La articolul 102 se mai menţiona, ca o noutate, faptul că sancţiunile penale „urmăresc îndreptarea şi reeducarea infractorilor, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

“Mai mult, pe linia reconcilierii cu populaţia şi a diminuării presiunii represive, era reluată în această formă o altă prevedere anterior stipulată: „tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative”. Încă odată era confirmată apărarea pe care cetăţeanul o primea împotriva abuzurilor instituţiilor statului. Ceauşescu încerca în acest fel să sublinieze ruptura faţă de trecut, faţă de represiunea specifică anilor stalinismului, cu care voia să fie asociată imaginea lui Gheorghiu-Dej”, se mai arată în volumul Constituţiile României.

Aceeaşi sursă notează că Tribunalul Suprem, la fel ca în 1952, era ales de către Marea Adunare Naţională, dar se preciza în plus şi faptul că era răspunzător în faţa acesteia. Erau păstrate, ca în Constituţia din 1952, caracterul public al şedinţelor de judecată, dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în instanţe, asesorii populari, al căror rol era lăsat a fi explicat prin lege, şi se mai stipula, de asemenea, faptul că judecătorii erau aleşi, fără a se explica însă cum. Precizarea a venit abia în 1968, după realizarea reformei administrative, când a fost adoptată Legea nr. 56/1968 prin care erau modificate o serie de articole din Constituţie. Legea preciza că printre atribuţiile consiliilor populare se număra şi alegerea judecătorilor, a asesorilor populari şi a procurorului şef.

Procuratura Republicii Socialiste România avea ca sarcină, conform articolului 112 din Constituţie să „supravegheze activitatea organelor de urmărire penală şi a organelor de executare a pedepselor”, precum şi „apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor şi intereselor legitime ale organizaţiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice,precum şi ale cetăţenilor”. În acest sens, diferenţele faţă de Constituţia din 1952 ţin doar de formulare. În fruntea Procuraturii era ales  Procurorul General, de către Marea Adunare Naţională, răspunzător în faţa acesteia şi ocupând această funcţie pe durata mandatului Adunării. În subordinea sa se aflau Procuratura Generală, procuraturile judeţene, locale şi militare.”În linii generale, organizarea justiţiei rămăsese aceeaşi, cu modificări legate de structura administrativ-teritorială şi implicând, de asemenea, nuanţe legate de relaţia statului cu cetăţeanul, conforme cu noua politică a partidului”, se precizează în volumul Constituţiile României.

Autor: Gabriela Antoniu

CITEŞTE ŞI: Ultima Constituţie comunistă, un instrument folosit pentru iluzii şi control (Partea I)

Comentarii