Ultima Constituţie comunistă, un instrument folosit pentru iluzii şi control (Partea I)
Dintre cele trei Constituţii pe care România le-a avut până în decembrie 89, cea din 1965 a dăinuit cel mai mult în viaţa societăţii, fiind folosită de regimul comunist atât pentru a crea iluzia unui regim destins, deschis, cât şi ca instrument de control al populaţiei.
Perioada 1945 - 1989 este una dintre cele mai controversate şi contradictorii ale istoriei recente a României. A debutat prin impunerea guvernului Petru Groza, controlat de comunişti şi susţinut de sovietici, în 1945, eveniment urmat de abdicarea silită a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi de proclamarea Republicii Populare Române, urmată în 1965 de Republica Socialistă România, care a fost înlăturată odată cu Revoluţia din decembrie 1989.
Cele trei Constituţii (1948, 1952 şi 1965) sunt efectul instaurării regimului comunist totalitar în România, primele două fiind realizate după modelul sovietic stalinist.
“Perioada 1948–1964 a fost caracterizată de măsuri dure precum eliminarea şi chiar exterminarea fizică a elitei societăţii civile, dublată de o acţiune de dezmembrare a vechilor partide istorice, iar, ulterior, de desfiinţare a acestora şi de preluare a puterii de către comunişti, în condiţiile ingerinţelor sovietice, care au instaurat în România un <model> marxist de modernizare şi dezvoltare a ţării, având ca pilon principal industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii şi transformarea socialistă a învăţământului, ştiinţei şi culturii. Concomitent, pentru a introduce controlul total asupra indivizilor, s-a intensificat teroarea poliţienească, prin înfiinţarea unor instituii de forţă şi intimidare, în vederea reprimării oricăror mişcări de dizidenţă şi rezistenţă şi a introducerii unui climat de teroare şi nesiguranţă personală în rândul indivizilor”, afirmă profesorul universitar Angela Baciu în studiul “Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România (1948–1989), publicat în „Revista română de sociologie”, nr. 5–6 din 2018.
Spre deosebire de predecesoarele sale, Constituţia adoptată la 21 august 1965 nu a mai fost produsul presiunilor sovietice, ci unul paradoxal, prin însuşi conţinutul său. Pe de o parte, conţinea prevederi care creau imaginea unei liberalizări, unei relaxări a regimului, iar pe de altă parte instituia monopolul Partidului Comunist Român.
“O analiză de ansamblu a textului surprinde prin paradoxul pe care îl ilustrează: pe de o parte, numeroase prevederi încearcă să descrie o altă faţă a regimului, mai destinsă, mai mult legalistă şi mai puţin revoluţionară, iar pe de altă parte, inflexibilitatea principiilor de bază, preluate din Constituţia de la 1952, pun sub semnul întrebării caracterul reformator al documentului. În comparaţie cu alte ţări din blocul comunist, reforma este extrem de limitată, iar caracterul mono-organizaţional al societăţii rămâne neatins”, se arată în volumul “Constituţiile României”, apărut în 2012, la Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte .
Profesorul universitar Angela Baciu notează în studiul amintit că “abdicând de la tradiţiile democraţiei parlamentare, constituţiile socialiste au reprezentat forma juridică de subordonare a societăţii (inclusiv a statului) voinţei unei singure forţe politice, reprezentată de partidul comunist, ridicând la rang de principiu constituţional monopolul absolut al deciziei unui singur partid politic şi făcând din practica constituţională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanţilor comunişti”.
Constituţia din 1965 face parte din cea de a doua fază a evoluţiei şi parcursului regimului comunist din România (1964-1989) când se produce un „dezgheţ” ideologic, politic şi intelectual, urmat de o perioadă de relativă „liberalizare” a regimului, când s-a sperat chiar într-o „deschidere” a regimului spre democraţie, ceea ce se va dovedi a fi o iluzie deşartă, afirmă Angela Baciu, profesor la Universitatea Politehnică Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Sociale.
În această perioadă, în ciuda aparenţelor de liberalizare a regimului , controlul atotcuprinzător al partidului şi statului socialist s-a extins asupra tuturor instituţiilor publice, organizaţiilor sindicale şi obşteşti, şcolilor, universităţilor, mijloacelor de comunicare în masă, liberei circulaţii a persoanelor şi a contactelor cu străinătatea.
“Momentul de cotitură, care a marcat încheierea perioadei de <liberalizare> şi <deschidere> aparentă a regimului comunist din România este considerat anul 1971, an în care, deşi popularitatea liderului conducător al partidului era la apogeu, datorită politicii naţionale şi de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, s-a produs vizita acestuia în China şi Coreea de Nord, unde a fost impresionat de manifestările triumfaliste şi grandioase ale populaţiei faţă de conducerea comunistă din aceste ţări. Reîntors în ţară, liderul comuniştilor români a lansat şi propagat vestitele <teze din iunie 1971>, care conţineau, in statu nascendi, <germenii> cultului personalităţii. Ele au fost considerate <drept o minirevoluţie culturală, o parodie revoluţiei culturale chineze şi au creat un şoc puternic şi demoralizare în rândul intelectualilor> (Zamfir, Filipescu (coord.), ed. cit.: 75), marcând, de fapt, politica de închidere a regimului comunist şi începutul perioadei cultului personalităţii. În noiembrie 1971, este adoptat Codul normelor muncii şi vieţii comuniştilor, al eticii şi echităţii socialiste, prin care se redefinea profilul moral şi spiritual al <omului nou>, constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Acest profil a creat un clivaj între membrii de partid şi restul indivizilor societăţii, primii devenind automat <cetăţenii cei mai avansaţi şi conştienţi ai societăţii>, cu înalte calităţi morale, profesionale, politice şi ideologice, iar restul populaţiei un fel de cetăţeni de <mâna a doua>”, remarcă profesorul Angela Baciu.
Ce prevedea Constituţia din 1965
Constituţia din 1965 revenea la organizarea textului în titluri, aşa cum se întâmplase în tradiţia constituţională românească, păstrată şi de Constituţia din 1948. Renunţând, aşadar, la „Capitolele” de inspiraţie sovietică, specifice Constituţiei din 1952, legea fundamentală din 1965 cuprindea 9 titluri şi 121 de articole.
Prin Constituţia adoptată în 1965, România era proclamată „Republică Socialistă” în locul vechii denumiri de Republică Populară, considerându-se că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de producţie socialiste dominante în toate domeniile vieţii sociale, orânduirea socialistă reuşind să se impună în mod „deplin şi definitiv”.
“Acest lucru asigura, în viziunea constituantului de la 1965, <suveranitatea, independenţa şi unitatea> statului român, al cărui teritoriu devenea din nou, după o lungă omisiune (1948–1965), <inalienabil şi indivizibil>. În ceea ce priveşte depozitarul puterii de stat, actul constituţional din 1965 preia dispoziţiile celor anterioare lui, considerând că aceasta aparţine <poporului, liber şi stăpân pe soarta sa>, definind structura socială a societăţii, ca incluzând <clasa muncitoare – clasă conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate>. (…) Spre deosebire de Constituţiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure şi unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist, caracterizat ca fiind <cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare>. El este <forţa politică conducătoare a întregii societăţi>, îndeplinind <rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste> şi îndrumând <activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat>. Iar principalul instrument de transpunere şi realizare în practică a politicii partidului comunist este statul socialist, care, conform dispoziţiilor constituţionale, organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără şi dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condiţiile pentru dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii, apără legalitatea socialistă şi ordinea de drept, organizează apărarea ţării şi dezvoltarea forţelor armate”, notează prof. Angela Baciu în studiul citat.
Care erau organele statului. Rolul formal al Marii Adunări Naţionale
Conform sursei citate, Constituţia din 1965 a păstrat în linii mari aceeaşi structură, organizare şi funcţionare a organelor statului, existente şi în constituţiile anterioare: organele supreme ale puterii de stat (Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat), organele centrale ale administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri), organele locale ale puterii de stat (Sfaturile populare) şi organele locale ale administraţiei de stat (Comitetele executive ale Sfaturilor populare), organele judecătoreşti (judecătorii, tribunale şi tribunale militare) şi organele procuraturii (subordonate ierarhic Procuraturii Generale). Nerecunoscând nici de această dată principiul separaţiei puterilor statului, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze niciuna dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile desemnate legal şi legitim să o facă. Astfel, deşi Marea Adunare Naţională era considerată „unicul organ legiuitor”, care adoptă legi şi hotărâri privind întreaga viaţă economică, politică, socială şi culturală a ţării, această prevedere era pur formală, întrucât activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat”.
Consiliul de Stat, înfiinţat în 1961 de Gheorghiu-Dej, era declarat „organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă” şi era în subordinea Marii Adunări Naţionale. Sarcinile sale erau de a stabili data alegerilor (atât pentru Marea Adunare Naţională, cât şi pentru Consiliile Populare), gradele militare, decoraţiile, ratifica şi denunţa tratatele internaţionale. Printr-un amendament adoptat în 1986, Consiliul de Stat a mai dobândit şi dreptul de a convoca referendum şi de a decide în ce mod se făcea aceasta. Consiliul de Stat se compunea din preşedinte, vicepreşedinţi şi membri, fiind ales de către Marea Adunare Naţională la începutul mandatului său şi funcţionând până la începutul următorului mandat al M.A.N., când un nou Consiliu de Stat era ales. Adopta decrete şi hotărâri, pentru care răspundea în faţa Marii Adunări Naţionale.
Consiliul de Miniştri era „organul suprem al administraţiei de stat”, numit de Marea Adunare Naţională la începutul sesiunii şi funcţiona pe durata legislaturii. Era compus din prim-ministru, vice-prim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţi ai altor organe centrale ale administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri era răspunzător, conform articolului 82, în faţa Marii Adunări Naţionale sau a Consiliului de Stat, în intervalul dintre sesiunile M.A.N. O prevedere interesantă, stipulată de articolul 81, era că acest organ îşi desfăşura activitatea „potrivit principiului conducerii colective”. Atribuţiile Consiliului de Miniştri erau coordonarea ministerelor, conducerea politicii interne şi externe, asigurarea executării legilor, elaborarea planului de dezvoltare economico-socială, precum şi a bugetului de stat, aplicarea şi realizarea acestora, asigurarea ordinii publice şi a apărării naţionale, se mai arată în volumul “Constituţiile României”.
Preşedintele Republicii, ales de Marea Adunare Naţională
Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrativ central. Deşi era ales de Marea Adunare Naţională, preşedintele republicii devenea „şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste Române”. El este, totodată, comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele Consiliului de Stat, fiind singurul în măsură să stabilească măsurile de importanţă deosebită ce privesc interesele supreme ale ţării. Preşedintele ţării prezidează chiar şedinţele Consiliului de Miniştri (atunci când apare necesar), având dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primuluiministru) viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe ale administraţiei de stat, precum şi membrii Tribunalului Suprem. În vederea realizării acestor atribuţii, preşedintele putea emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidenţiale şi decizii.
Profesorul Angela Baciu mai notează că în practica legislativă românească din perioada totalitarismului se va introduce o „inovaţie” politico-juridică, în sensul că unele dintre cele mai importante acte normative vor îmbrăca o dublă titulatură: hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist. Aceleaşi „inovaţii” se vor regăsi şi în privinţa actelor normative şi de administrare elaborate la nivel local, unde sfaturile populare şi comitetele lor executive emiteau şi aplicau „hotărâri” şi „decizii” sub directa îndrumare şi controlul organizaţiilor şi comitetelor de partid.
Autor: Gabriela Antoniu
(Va urma)
Comentarii
