Revoluţia din 1989 şi teoria „Ialta-Malta”. A fost o intervenţie străină în revolta de la Timişoara? (Partea a II-a) | VIDEO
La şedinţa de urgenţă a C.P.Ex. din după-amiaza de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu dădea glas la ceea ce va fi cunoscută mai târziu ca „teoria Ialta-Malta”, teorie ce sugerează că, după ce a fost vândută întâi URSS şi lui Stalin la Ialta, la începutul lui decembrie 1989, România a fost vândută din nou lui Mihail Gorbaciov, de preşedintele SUA, George H.W. Bush, la întâlnirea de la Malta.
„Tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Germania, în Cehoslovacia şi în Bulgaria acum şi în trecut în Polonia şi Ungaria sunt lucruri organizate de Uniunea Sovietică cu sprijin american şi al Occidentului. Trebuie să fie foarte clar acest lucru, ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei ţări – R. D. Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii, cu pleava societăţii, cu ajutor străin”, afirma Nicolae Ceauşescu, referindu-se la ceea ce se întâmpla laTimişoara, în contextul revoltelor anticomuniste din Europa de Est.
La teleconferinţa din 20 decembrie 1989, Nicole Ceauşescu relua teoria intervenţei străine: “Toate aceste incidente grave de la Timişoara au fost organizate şi dirijate de cercuri revanşarde, revizioniste, de serviciile de spionaj străine, cu scopul clar de a provoca dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României (…). Trebuie să se atragă atenţia tuturor, nu numai comuniştilor, dar tuturor, că campania deşănţată declanşată imediat de diferite cercuri, începând cu Budapesta, demonstrează cu putere că (…), inclusiv declaraţiile preşedintelui Statelor Unite, care a declarat că a discutat despre problemele României cu Gorbaciov la Malta…”.
Conform unui articol publicat pe site-ul memorialulrevolutiei.ro, ideea că Uniunea Sovietică şi KGB-ul încercau să submineze conducerea regimului comunist şi să încalce suveranitatea naţională nu a fost o lozincă ad-hoc în România anului 1989, aşa cum a fost în Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria, unde liderii îmbătrâniţi sugerau asemenea argumente într-un efort „de ultimă tranşee” de a-şi salva poziţia. În România lui decembrie 1989 asemenea idei au avut un ecou mult mai mare – mai ales în interiorul regimului – deoarece ele au reprezentat doctrina ideologică a regimului de peste două decenii. Caracterul antagonistic unic al relaţiilor dintre Securitate şi KGB în perioada Ceauşescu şi animozitatea reală, puţin ascunsă, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov au dat scenariului Ialta-Malta o credibilitate (totuşi falsă) în România, care nu poate fi găsită altundeva în Estul Europei.
Cetăţeni români cu misiune şi turiştii sovietici
În articolul amintit, sunt prezentate opiniilor unor foşti securişti, dar şi puncte de vedere instituţionale care susţin teoria lui Nicolae Ceauşescu despre „intervenţia străină” în evenimentele din Decembrie 1989.
Spre exemplu, în februarie 1991, în timp ce era judecat pentru participarea sa la ordonarea reprimării demonstranţilor din Decembrie 1989, fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, a propus două principale grupe de suspecţi pentru revolta de la Timişoara. El a descris primul grup ca cetăţeni români (majoritatea, probabil, de etnie maghiară) care fugiseră în Ungaria, petrecuseră un timp în taberele de refugiaţi şi fuseseră trimişi înapoi în România cu misiunea de a se angaja în „acţiuni destabilizatoare”. Conform lui Vlad, numai bărbaţi în putere au fost trimişi înapoi. Al doilea grup de suspecţi era compus din aşa-numiţi „turişti sovietici”. Aceasta este descrierea lui Vlad despre acest al doilea grup: „La jumătatea lui decembrie au început să intre în ţară grupuri masive de turişti sovietici. Intrau fie venind direct din URSS, fie din Iugoslavia ori din Ungaria. Majoritatea erau bărbaţi şi – notă comună – se deplasau în coloane de autoturisme «Lada» parcă atunci scoase din fabrică. Aveau maşini noi. În noaptea de 16/17 decembrie ’89 o astfel de coloană a vrut să intre în Timişoara. O parte din maşini au fost determinate să ocolească oraşul, altele au scăpat şi au intrat.“
De asemenea, Pavel Coruţ, fost ofiţer de contrainformaţii de rang înalt şi autor al unor zeci de romane prin care a încercat să reabiliteze fosta Securitate, a scris despre „infiltrarea în teritoriul românesc a grupurilor de comando sovietice (speţnaz) sub acoperirea de turişti. De remarcat că decembrie nu e o lună turistică şi totuşi numărul turiştilor sovietici a crescut cu mult”.
În 1994 moştenitorul instituţional al Securităţii, Serviciul Român de Informaţii (SRI), arată într-un raport despre evenimentele din Decembrie: „Pe lângă strângerea de informaţii, unii agenţi sovietici dintre noi au primit misiunea să facă propagandă pentru «schimbări», chiar cu riscul de a fi prinşi. Acţiuni de incitare directă [a populaţiei] au fost iniţiate, de asemenea, de către «turiştii» sovietici, al căror număr a crescut în perioada precedentă şi a luat proporţii deosebite la sfârşitul lui 1989.
Începând cu data de 9 decembrie 1989, numărul «turiştilor» sovietici în autoturisme «particulare» a crescut vertiginos de la circa 80 la peste 1000 de maşini pe zi. Fenomenul prezenta unele caracteristici care, deşi sesizate la timpul respectiv, nu au generat concluzii şi măsuri corespunzătoare. Ocupanţii (câte 2-3 într-o maşină), în majoritate bărbaţi cu constituţie atletică, în vârstă de 25-40 ani, evitau, în general, locurile de cazare, dormind în autoturisme… Maşinile erau, preponderent, mărcile LADA şi MOSKOVICI, se deplasau în coloană, de multe ori remarcându-se că aveau numere consecutive şi stare tehnică asemănătoare (multe noi). Majoritatea erau «în tranzit spre Iugoslavia»… Cert este că în timpul evenimentelor din Timişoara era un mare număr de «turişti» sovietici. În zilele de 15, 16 şi 17 decembrie 1989, celor deja existenţi li s-au adăugat cei care «se întorceau din Iugoslavia», majoritatea cu autoturisme.”
Preşedintele primei comisii senatoriale care a investigat evenimentele din Decembrie, regizorul Sergiu Nicolaescu – o figură-cheie a nou formatului Front al Salvării Naţionale în perioada 22-25 decembrie 1989 şi parlamentar al Frontului, care era partid de guvernământ după 1989 – , i-a descris unui ziarist catalizarea evenimentelor din Decembrie 1989 după cum urmează: „Întâmplător, totul a început la Timişoara. Deci putea să fie şi în altă parte, erau pregătite mai multe locuri. Se ştie bine că la Iaşi se pregătea ceva, se pregătea şi la Braşov, şi la Bucureşti. A fost clar un amestec străin… De pildă, intervenţia ruşilor în România. Cu un an înainte, în ’88, au venit cam treizeci şi ceva de mii de ruşi. Un an mai târziu, în ’89, numărul sovieticilor se dublează. Deci ajung la 67.000 Se ştiu cel puţin 1.000 de autoturisme în care se aflau câte 2-3 bărbaţi în vârstă de 30-40 de ani, 45 de ani maximum. Este foarte interesant să observăm că, doar cu câteva luni înainte, se dă o dispoziţie a Securităţii în care se cerea ca, pentru cei care sunt din ţările socialiste, la graniţă să nu se mai noteze numărul maşinii şi numele celor din ea.”
Întrebat cine din Securitate a dat ordinul să nu se mai înregistreze această informaţie, Nicolaescu a insinuat că erau „cârtiţe” sovietice care fuseseră plasate acolo cu „4, 5, 10 sau chiar cu 30 de ani înainte”.
Implicarea diplomaţilor străini şi a presei occidentale
Relatările Securităţii insinuează, de asemenea, că diplomaţii străini care au venit la Timişoara ostentativ, pentru a „monitoriza situaţia” de aici, şi posturile de radio străine, precum Radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „BBC-ul”, „Deutsche Welle”, care au transmis informaţii despre evenimentele din Timişoara, au contribuit direct şi intenţionat la răzmeriţă. De pildă, fostul adjunct al şefului Securităţii Timiş, maiorul Radu Tinu, subliniază pretinsul rol dubios jucat de reprezentanţi ai ambasadelor britanică şi americană, care au venit în Timişoara în 15 decembrie 1989 şi au transmis la Bucureşti că „totul e în ordine, l-am văzut”, referindu-se, se pare, la pastorul László Tőkés.
În influentul expozeu al jurnaliştilor francezi Radu Portocală şi Olivier Weber, „România: Dezvăluirile unei lovituri de stat”, a fost pusă la îndoială spontaneitatea protestelor de la Timişoara. Cum autorii au sugerat că în formularea concluziilor s-au bazat pe surse româneşti, relatarea lor a fost rapid tradusă şi publicată pe larg în presa românească a anului 1990; a fost prima încercare de analiză a evenimentelor din decembrie şi, practic, a creat cadrul dialogului şi, concomitent, o paradigmă la care viitoarele analize vor trebui implicit să răspundă. Astfel, articolul merită menţionat.
Autorii vorbesc despre un scenariu „Ialta-Malta” în care KGB a jucat rolul principal. Ei sugerează că Securitatea a încercat în mod intenţionat să instige la răscoala de la Timişoara: „În România s-a ştiut întotdeauna când a fost cineva arestat, dar niciodată că va fi cineva arestat. Însă în acest caz al lui László Tőkés tocmai asta s-a întâmplat. Securitatea a lansat zvonul, încă la începutul lunii decembrie, că pastorul va fi arestat pe 16 sau 17 ale acelei luni. Opinia publică a fost astfel atent pregătită”.
„Cineva avea interesul ca această mică manifestaţie, între 300 şi 500 de persoane, de susţinere a lui Tőkés, să degenereze în revoltă, iar apoi în revoluţie”, este concluzia celor doi. În susţinerea alegaţiilor că serviciile secrete străine au fost implicate în evenimentele din Timişoara, autorii invocă declaraţia în instanţă a colonelului Filip Teodorescu, pretinsul „maestru prinzător de spioni” al Securităţii, care a susţinut că personal a prins „agenţi străini” în timpul răscoalei din Timişoara [respectiva „declaraţie în instanţă” a lui Filip Teodorescu, pur şi simplu, nu există. Cum a încercat acesta să prezinte faptele în faţa instanţei e consemnat în cartea sa, „Un risc asumat”, Editura Viitorul Românesc, 1992]. Forţele regimului au deschis focul asupra protestatarilor în seara de 17 decembrie 1989, fiindcă „pentru a crea şi a menţine o stare de spirit revoluţionară e nevoie de o represiune brutală”. Cu alte cuvinte, evenimentele din Timişoara, de la iniţierea protestelor până la reprimarea manifestanţilor, au fost înscenate ca parte a unei lovituri de stat susţinute – sau chiar plănuite – de Securitate.
Autor: Gabriela Antoniu
(Va urma)
Comentarii
