Muzica interzisă de Ceauşescu. Zoia Alecu: „Dacă n-aş fi cântat piesele astea, aş fi simţit că nu trăiesc”

Zilele-astea, după 25, 30 ori, poate, chiar 35 de ani, m-am întors, neaşteptat, în timp. Am avut şansa să repovestesc muzica-„pericol socio-politic”, cu unii dintre artiştii care au „uneltit” împotriva anchilozatei „societăţi-socialiste-multilateral-dezvoltate”. Cu aceia pe a căror muzică am visat, am crescut, am iubit, am trăit, înainte de 1989.

Cu oameni deosebiţi şi talentaţi, care n-au scris literatură pentru propriile sertare, ci versuri inteligente, cu spirit şi cu umor sănătos, pe care le-au cântat ca pe un protest continuu sau care au pus pe muzica lor poezii clasice.

Noncomformişti, frumoşi, rebeli şi curajoşi, aceşti oameni, cărora li s-a interzis accesul în televiziuni şi radiouri de partid, n-au putut fi opriţi de la cântare, prin cenzură. „Sfânta scenă”, cum spunea Zoia Alecu, a fost casa şi lumea lor. „Dacă n-aş fi cântat piesele astea, care spuneau ceva, care mă defineau, prin care, practic protestam împotriva lor, aş fi simţit că nu trăiesc” îşi aminteşte Zoia.

La fel, Leluţ Vasilescu, toboşarul trupei Compact, îmi spune că toată muzica rock era atunci, ca şi acum, marele protest împotriva prostiei, anchilozării şi cenzurii.

„Palmele mele sunt pline de bătături, de la beţe. Am făcut 4000 de spectacole, cu toată forţa, cu toată puterea mea fizică şi artistică. Asta e cântare, nu ce fac unii, azi, pe mixere şi calculator. Prin muzică, ne luptam cu ei”, spune Leluţ, cu doar câteva minute înainte să plece la al 4001-lea concert, la Galaţi.

Piese precum „Trei galoşi” şi „Orbii” – Zoia Alecu; „Regele ielelor” – Compact; „Mielul” şi „Lordul John” – Mircea Vintilă, cenzurate, în epocă, de minţi obtuze de partid, le puteţi asculta, acum, aici.

MARIAN SULTĂNOIU

Comentarii