EDITORIAL. Crăciunul cade într-o joi

Pe la Scala, m-am întrebat de ce n-am oprit; de ce n-am coborât; de ce n-am îngenuncheat şi nu mi-am apropiat obrazul, îngroşat şi îmbătrânit, în 25 de ani de „libertate”, de caldarâmul care trebuie că mai miroase, negreşit, a sânge. Ca atunci...

De ruşine că n-am făcut mai mult? De teama că o să-mi piară nesimţirile, care m-au împins să alerg, mereu, „încălţat” de iarnă sau de vară, peste forma trupurilor lor, înveşnicită în asfalt, ca într-un „hall of fame” sui-generis? De frică să nu lăcrimez, „copilăreşte”, peste mucavaua măştilor mele de ocazie? De groaza de a nu mai vedea, încă o dată, în jocul flăcărilor întinse peste bulevard, privirile criminale ale „ălora” - priviri de animal de pradă?

N-am coborât, n-am ţipat, n-am îngenuncheat, n-am urlat, n-am înjurat, n-am cerut nimic. N-am făcut nimic din tot ce-am fost în stare să trăiesc atunci; într-o viaţă teribilă, de numai şapte ore, ca-n cele şapte vieţi, rostogolite una peste alta, pe buza disperării, în care am fost copil apoi bărbat, imediat isteric şi arogant, dintr-odată curajos, pe urmă îngrozit, paralizat de iminenţa morţii, dement, agorafob şi inutil...

Doar ei, copiii care au murit, au făcut Revoluţia. Noi, ceştilalţi, i-am însoţit la groapă, ne-am îmbătat la parastas, şi i-am uitat. Asta a fost într-o joi...

Acum, doar când bate soarele, ca atunci; ori când ne facem preşedinţi, sau premieri, sau Dumnezeu mai ştie ce, ni-i amintim. O oră-două... Apoi, trăim mărunt, la loc.

Comentarii