Cum ar fi dacă azi ai ieşi la cumpărături în comunism. Ce se găsea şi la ce preţ în ultimii ani ai lui Ceauşescu
Geaca mea neagră are deja un fermoar rupt. Consecinţă a politicii înţelepte a partidului, care a limitat importurile, că să nu mai depindem de capitaliştii veroşi. Încerc să-l închid pentru a mia oară, în vreme ce alerg spre staţia de autobuz, să mă văd cu Luana, amica mea care tocmai mă sunase cu jumătate de oră mai devreme.
”Hai, c-a început şi la noi! E lumea strânsă la Universitate!”
E 21 decembrie. Am 22 de ani şi locuiesc în cartierul Pantelimon, la etajul 10 al unui bloc de pe Aleea Ilia, pe lângă Galeria Modei (pentru nostalgici am dat numele vechi al magazinului, că acum e o bancă acolo).
Viaţă mea e simplă: dimineaţa merg la antrepriza de instalaţii electrice (AIEA), unde am un job de birou inutil, după vreun an pe şantier la Casa Poporului, unde de asemenea m-am dovedit relativ neindemantic la tras cabluri. Seara mă duc la facultatea de Hidrotehnică, unde învăţ meseria de constructor de porturi şi baraje, cu nădejdea că într-o bună zi o s-o pot aplica în Ohio, USA. Sunt deci un viitor emigrant. Sau cel puţin aşa mă văd.
Salariul meu e 1750 de lei, pe cartea de muncă sunt trecut alacatus mecanic”, blugii mei au 3 ani sii îi port peticiţi pe ici, pe colo, căci se rup de obicei în primul an, după ce i-ai purtat practic în fiecare zi. Sunt blugii de 10 dolari la sursă aduşi de vaporeni, ablugi originali”, pe care mama a dat, că să-mi facă o bucurie, 1500 de lei, când am făcut 20 de ani.
Banii mi se duc toţi pe mâncare şi alergat prin oraş după tot felul de lucruri care, în principiu anu se gasesc”. Ce nu se găseşte? Trec aici în ordinea gradului de interes:
Casetofon japonez.
România nu importă asemenea prostii, căci Tovarăşul şi Tovarăşa ascultau doar muzică populară, la pickup (cred). Găseai doar pe sub mână, JVC, Naţional Panasonic, Akaia¦ Sau la consignaţie pe strada Covaci (cea plină de cafenele acum, în Centrul Vechi). 5000 de lei minim, n-am avut niciodată banii ăştia şi-a trebuit să mă mulţumesc cu unul de 2250 de lei, rusesc şi teribil de prost. Îmi aduc aminte că trebuia să-i reglezi capul de citire la fiecare casetă, cu o şurubelniţă.
Televizor color.
14000 de lei oficial, nu se găsea aproape niciodată la liber. 30.000 la negru. De asemenea nu mi-am putut permite. Nu că aveai ce vedea: televiziunea avea două două ore pe zi. Pentru a te bucura de televizor şi de vocea Irinei Nistor îţi trebuia un video player VHS. Cel mai simplu costa 25.000 lei. Un recorder era 50.000, dar mai făceai bani cu el. Pentru reper, o Dacie costa, cu programare, 70.000 lei. Crazy.
Adidaşi albi.
Ăsta era un amust”, pentru că modă, în vremea lui Ceauşescu, era cu mult mai fixistă ca asta din ziua de azi. Trebuia să porţi acel obiect, acea culoare, în felul acela. Şi atât. Îmi aduc aminte că a fost un an în care toată lumea a purtat tricouri marinăreşti, cred că în 1985. Nu exista adolescent pe stradă îmbrăcat altfel! Cel puţin în Bucureşti. Adidaşii albi costau, oficial, 200 de lei şi ceva, Cu spagă cu tot, treceau de 500. Dar chiar şi aşa îi găseai greu. Eu n-am avut niciodată din cei cu adevărat cool, pentru export, şi-a trebuit să mă mulţumesc cu o clonă fabricată la Cooperativă Meşteşugăreasca, a cărei talpă s-a dezlipit în primele săptămâni şi pe care am continuat să-l lipesc cu Prenadez următorii doi ani.
Blugi.
Existau două variante: imitaţiile româneşti (care erau de un albastru spălăcit, întrucât colorantul indigo nu se importă) şi cei originali, aduşi de vaporeni din Turcia sau de tiristi din Germania. Favortii vremii erau Rifle, Levis, Jordache (ăştia erau din State, am avut şi eu o pereche cadou de la amicii mei de acolo). Cei româneşti erau 2-400 de lei şi se găseau peste tot, că nu-i voia nimeni. Ceilalţi, doar în consignaţie sau între prieteni care cunoşteau ape cineva”. De la 1000 de lei în sus, minim.
Walkman.
Da, acel player cu casetă şi cu căşti cu buretzel portocaliu. Cine avea aşa ceva la 16 ani, era un tânăr zeu, binecuvântat cu privirile tuturor fetelor din liceu. Nu exista în magazine, costa 2000 de lei, pe sub mână, în condiţiile în care aparatul era vreo sută de dolari maxim, afară. Am fost implicat într-o tranzacţie dubioasă în care am dat 2 kg de cafea boabe (primite de la amicele mele Marina şi Roxana, din State), contra unui player la mână a doua. A fost cea mai fericită zi din viaţă mea de până atunci.
Muzică străină.
Nu puteai să intri într-un magazin şi să ceri o casetă sau un disc cu Madonna, de exemplu. Nu existau la raft Dîre Straits. Cât vedeai cu ochii, doar Mirabele Dauer şi Angele Similea, asezonate cu câte un Ducu Bertzi sau Mihai Constantinescu. Fireşte, nici un adolescent urban care se respectă nu ascultă aşa ceva (şi-aş fi râs atunci dacă-mi spunea cineva că peste 25 de ani hipsterii vor considera muzica românească din vremea comunismului cool). Noi ne luăm muzica din altă parte: discuri şi casete aduse în ţară de românii care lucrau în străinătate (de obicei şoferi de tir şi vaporeni). Dacă aveai noroc şi copiai pe casetofonul tău de la prima mână, se auzea acceptabil. Însă după vreo doi-trei intermediari, pierderile de calitate pe casetele audio normale erau foarte mari. Muzica se auzea cam că la un post de radio pe unde medii. Dar noi ne bucuram şi aşa de ea.
Mâncare.
La 22 de ani nu prea ţi-e foame. De-aia nu-mi aduc aminte decât că mâncăm zahăr ars în ibric, în loc de ciocolată fără gust care se găsea din când în când în magazine. Fructe? Doar mere. Bananele? Una-două pe iarnă. Portocale la fel. Nu existau banane sau portocale vara. Nu există nici un alt fruct exotic, nicăieri, pentru absolut nimeni din oamenii pe care i-am cunoscut eu. De asemenea, nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată steak (friptură de vită) sau muşchi de porc între 1982 şi 1989. Niciodată. Pur şi simplu nu aveai de unde să le iei în mod oficial, iar pe sub mână era prea mult pentru posibilităţile mamei, care mă creştea singură. Cel mai de aveam pe masă mâncare de cartofi cu nişte chestii organice (că nu le pot numi carne) care, sincer, nici acum nu ştiu unde creşteau pe bietul animal.
Ţigări şi băutură.
Sincer, fumam. Mult. În week-end, la munte, beam o jumătate de pahar de vermut italian. Se mai găsea prin barurile din Predeal, Ricadonna, la 47 de lei sută de grame. Ţigările erau însă cea mai mare problemă. Fumam Tomis, la 23 de lei, când aveam bani. În rest, Snagov (10 lei) sau Carpaţi (3 lei). Toate erau proaste şi ultra-toxice, mă şi mir cum am supravieţuit până azi. Dacă voiai ţigări bune, cele bulgăreşti erau vreo 40 de lei (BT), cele sârbeşti 50 parcă (Vikend), iar crema, Kent, se ducea la 80-100! Asta era de fapt şi cursul real de schimb al dolarului. 100 de lei un dolar, sau un pachet de ţigări străine. Oficial, dolarul era 16 lei.
Prea lungă lista? Prea multe cifre? Am vrut să va faceţi o idee de viaţa de atunci. O viaţă cu două feţe, că şi noi.
Simplă şi frumoasă. Şi rece şi gri în acelaşi timp. Dinăuntru veneau căldură şi ideile şi sentimentele. Din afară ne înconjura un aer obtuz, al unei ţări conduse de proşti aruncaţi de valurile istoriei la putere.
Am scris acest text ca un ghid de supravieture urbană, în folosul tinerilor marxişti de azi. Ştiu că sunt unii care spun că întoarcerea la comunism ar fi soluţia pentru arelele” capitalismului. Iar eu le spun că am trăit jumătate din viaţă mea într-un comunism exact cum îşi doresc ei: fără nici o influenţa din afară, neaoş, patriotic şi în acelaşi timp catastrofal.
Ideea marxistă e problema, nu oamenii. Pentru că în 25 de ani de atunci am descoperit că românii pot fi şi sunt muncitori, corecţi şi umani, nu doar speriaţi, îngheţaţi la coadă şi deprimaţi de lipsă de orizont a unei ţări închise.
Azi sărbătoresc 25 de ani de când am ieşit în stradă. Eu unul n-am ieşit pentru lista de mai sus. Am ieşit pentu lucrul care mi-a lipsit cel mai mult, şi pe care îl trec aici, la final:
Libertate.
Ăsta nu se găsea nicăieri, nici măcar pe sub mână. Dar ne-am luat-o (singuri sau cu un pic de ajutor) în final şi n-am de gând s-o mai dau nimănui, niciodată!
Comentarii
