21 decembrie 1989. Medic la Spitalul de Urgenţă: „Gărzile patriotice căutau terorişti printre răniţi. «Aaa, are unghiile tăiate. Păi cine poate să aibă unghiile tăiate? Un terorist»".

În urmă cu 25 de ani, la 21 decembrie, după ce cu o zi înainte îi etichetase pe cei care protestau la Timişoara ca duşmani ai revoluţiei socialiste, Nicolae Ceauşescu, dorind să transmită în toată ţara mesajul că populaţia sprijină conducerea de partid şi de stat, convoca, în jurul prânzului, o mare adunare populară, în faţa sediului Comitetului Central al PCR.

Nicolae Ceauşescu vorbea, de la balconul Comitetului Central, despre realizările "revoluţiei socialiste" şi ale "societăţii socialiste multilateral dezvoltate", în timp ce în stradă, mulţimile adunate trebuiau să condamnare "actele huliganice" de la Timişoara şi să-şi exprime solidaritatea cu conducerea PCR.

Printre urale şi scandări se făceau însă tot mai puternic auzite huiduieli şi fluierături. Mişcări bruşte venind dintr-o parte a adunării şi zgomotul unor petarde au transformat manifestaţia în haos. Mulţimea a început să fugă spre străzile din apropiere, abandonând steaguri şi tablouri ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu. Cei mai curajoşi au încercat să se facă ascultaţi: "Nu plecaţi oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental", se auzea. Tot mai mulţi strigau: "Jos Ceauşescu!", "Jos călăul!", "Jos analfabeta!", "Jos cizmarul!", "Şi voi sunteţi români!".

Imaginea lui Ceauşescu din acel moment - cu figura schimonosită de mirare şi frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte şi cu mâna dreaptă ridicată - a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine se întrerupea transmisia în direct a Televiziunii Române. După o scurtă pauză, Televiziunea şi-a reluat transmisia, continuând ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Ceauşescu mai apucase să anunţe suplimentarea cu câteva sute de lei a salariilor, pensiilor şi ajutorului social.

În scurt timp, centrul Capitalei, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Rosetti, se umplea de demonstranţi. În faţa hotelului Intercontinental, tinerii îngenuncheau şi păstrau momente de reculegere pentru Timişoara. În câteva ore, oraşul părea pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanţii, neînarmaţi şi neorganizaţi, unii cu flori în mâini, pe care le ofereau soldaţilor, pe de altă parte, militari dotaţi cu caşti şi scuturi, aliniaţi pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmaţi.

S-a tras în mulţime de pe clădiri, din mijlocul manifestanţilor, de pe străzile laterale, de pe tanchete. Unii dintre manifestanţi au fost împuşcaţi. Manifestanţii erau trântiţi la pământ de jeturile puternice de apă din maşinile pompierilor, iar în maşini ale Miliţiei erau luaţi demonstranţi şi duşi la penitenciarul Jilava. Pentru a rezista ofensivei, demonstranţii încercau să se organizeze. În faţa restaurantului "Dunărea", vizavi de Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al revoluţionarilor şi ţinta de atac a forţelor de represiune. La miezul nopţii, când se dezlănţuia cu furie represiunea, baricada era distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Până după ora 3.00, s-a tras intens. Spre dimineaţă, sângele de pe caldarâm era spălat, iar Capitala părea pregătită pentru o zi obişnuită.

Răniţii şi morţii au fost transportaţi mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgenţă, Spitalul Colţea şi secţia de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală şi Direcţia Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul - la fel cum s-a procedat şi cu revoluţionarii ucişi la Timişoara - de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.

 Mircea Beuran: "Teroriştii" din decembrie 1989 erau căutaţi atunci de "gărzile patriotice", printre răniţii internaţi la Spitalul Floreasca

Mircea Beuran, chirurg de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, a refăcut filmul evenimentelor de la Revoluţiei trăite de el, alături de colegii din spital, timp de o săptămână, în care nu a plecat de la muncă.

Totul a început în după-amiaza zilei de 21 decembrie, când, potrivit lui Beuran, la Spitalul Floreasca a rămas un grup mai mare de medici. "Am rămas în spital pentru că strada era plină de oameni. Umblau maşinile militare şi, odată cu lăsarea serii, au început să se audă focuri de armă. Primul punct forte care s-a constituit în spital a fost camera de gardă, pentru că aici veneau primii răniţi, primii accidentaţi şi primii morţi. Ţin minte că primii morţi pe care i-am văzut erau doi tineri. Se spunea că au fost loviţi de o maşină militară şi i-au adus de la locul accidentului, undeva în zona Piaţa Universităţii, numai că la sosirea la spital erau decedaţi", spune medicul.

Răniţii aduşi din stradă la Floreasca erau "accidentaţi fie prin cădere, fie prin lovire, fie prin împuşcare". "Am avut răniţi prin împuşcare cu leziuni de torace, cu leziuni de abdomen, cu leziuni de membre, cu leziuni de bazin. Lucrurile acestea, iniţial, au păstrat o anumită cadenţă, să spunem, a disciplinei medicale, dar la un moment dat a început să crească numărul accidentaţilor şi al împuşcaţilor. În aglomeraţia de la camera de gardă, era o echipă de triere, care le făcea (răniţilor - n.r.) un prim inventar vizavi de leziuni, stare biologică, investigaţiile care erau la vremea aceea. Li se recolta sânge, urină, se făceau radiografii, electrocardiogramă, consultul multidisciplinar, venea chirurgul, venea un ortoped", îşi aminteşte Mircea Beuran.

Perioada cea mai grea era totodeauna noaptea, mai spune medicul. "Odată cu lăsatul serii - ora 7, 8, până spre dimineaţă - erau aduşi cei împuşcaţi. Noi am oferit servicii medicale, chirurgicale, împreună fie cu echipe de ortopezi, fie împreună cu neurochirurgi. Intervenţiile chirurgicale depăşeau la un moment dat capacitatea unui bloc operator, cu toate că se lucra în toate blocurile operatorii. Atunci erau trei blocuri de câte trei săli, deci lucrau nouă săli simultan. Participau (...) şi medici din spital care nu erau chirurgi. Ne-au ajutat internişti, studenţi, rezidenţi şi medici care, auzind că la Floreasca veneau răniţi, veneau şi ei, voluntar, şi făceau tot felul de servicii medicale de prim ajutor, de triere, intervenţiile chirurgicale fiind făcute de echipele operatorii ale spitalului", îşi aminteşte Beuran.

Focurile de armă trase în mulţimea adunată în centrul Capitalei au mărit continuu numărul răniţilor aduşi la Floreasca. La un moment dat, spune Beuran, în spital erau mai multe brancarde cu răniţi decât pacienţi pe mesele de operaţie. "Chirurgul ca să salveze viaţa lucra până la epuizarea tuturor materialelor şi echipamentelor. Se căutau lucruri care să meargă către asepsie (metodă de sterilizare - n.r.), plaga să fie curăţată, (...) să opreşti o sângerare foarte mare, să poţi să extragi un cartuş, un glonţ care te obliga la nişte gesturi de hemostază, de aerostază pentru zona pulmonară sau să le pui tuburi de drenă în plămâni. Veneau cu plăgi mari de abdomen în care eviscerau intenstine, plus dramatismul momentului, plus lipsa de experienţă. Noi luptam pentru pace tot timpul, medicina era aceea cu o patologie cunoscută. Aveam nişte noţiuni generale asupra plăgilor de război, dar niciodată nu ne întâlnisem cu plăgi de genul acesta", mai spune el.

Unii dintre răniţi aduşi din stradă nu erau împuşcaţi, ci aveau fracturi şi răni după ce se loveau de asfalt, în urma "catapultării" lor cu jeturile de apă ale pompierilor. "Au fost şi traume de la jeturile de apă de la pompieri. Îi lua şi îi arunca, îi catapulta şi la impactul cu asfaltul se produceau tot felul de contuzii, de fracturi, de plăgi, de explozii, de viscere", explică Beuran.

Toate cazurile ajunse atunci în spital erau rezolvate, niciun medic nu a plecat acasă. "Tot ce am primit am operat, toate etajele au funcţionat, spitalul a făcut faţă cu brio, iar în perioada aceea pot să spun că eu, dar nu numai eu, ci o mare majoritate, aproape o săptămână plină, nu am plecat acasă. Am stat aici zi şi noapte. Era şi foarte adevărat că plecatul acasă era uneori o problemă, pentru că se constituiseră ad-hoc nişte baraje de aşa-zişi voluntari, gărzile patriotice", spune chirurgul.

"Se spunea că teroriştii vin să atace spitalul. N-a venit nimeni"

Asistenţa dată răniţilor le lăsa medicilor puţin timp de odihnă. În momentele de repaus, ei aruncau un ochi la televizor, unde "revoluţia se transmitea în direct", fiind totodată martori la "lucruri ciudate", după cum le numeşte tot Mircea Beuran. Astfel, la "barajele" gărzilor patriotice, unii dintre cei veniţi la spital erau confundaţi cu persoane fidele regimului Ceauşescu şi "mai luau o bătaie", "mai li se jefuiau maşinile".

"Aveam curiozitatea televizorului care tot timpul vărsa ştiri de tot felul. Toate ştirile erau compromiţătoare: se otrăvea apa, s-a pus bombă la Institutul de Hematologie. Toate lucrurile acestea nu făceau decât să dezorienteze lumea. Din punctul nostru de vedere, ne-am văzut de treburi, ne-am primit pacienţii, i-am îngrijit, i-am operat, i-am externat", povesteşte medicul de la Floreasca.

Mircea Beuran nu poate preciza numărul răniţilor aduşi în acele zile la Floreasca, dar estimează că a fost de ordinul sutelor, între care foarte mulţi tineri. "La un moment dat, eram rupţi (de oboseală - n.r.)", mai spune el, despre munca din "garda continuă" a finalului de decembrie '89.

Un alt fel de triaj era făcut de aşa-numitele gărzi patriotice, aflate mereu în căutarea unui act de identitate, a unei legitimaţii sau a unui carnet de partid. Cât priveşte căutarea "teroriştilor", Beuran îşi aminteşte două dintre criteriile avute în vedere: unghiile tăiate, aranjate, îngrijite, şi treningul purtat "pe dedesubt": "Întâmplarea a făcut ca cineva care traversa Piaţa Victoriei, ducând-se la locul de muncă, a avut un trening pe el, fiind iarnă, şi peste el haine, iar şi ăla a fost împuşcat şi a ajuns aici. Ţin minte că erau acele comisii ad-hoc, patriotice, care evaluau din punct de al statusului social, te întrebau o grămadă de lucruri, dar după aceea se uitau. «Aaa, are unghiile tăiate. Păi cine poate să aibă unghiile tăiate? Un terorist»".

Tot referitor la cei suspectaţi că ar fi terorişti, Beuran mai spune că şi aceştia au primit asistenţă medicală, gărzile patriotice neinterzicând acest lucru: "Toată lumea a primit asistenţă medicală. Peste actul medical n-a trecut nimeni".

Dovediţi sau nu, "teroriştii" ajungeau să fie legaţi cu cătuşe de paturi. "Am văzut la reanimare un operat cu cătuşe la mâini şi la picioare. Se spunea că ăsta este terorist", îşi aminteşte medicul, despre un suspect identificat de civilii cu tricolorul la braţ.

La un moment dat, povesteşte medicul, "teroriştii" au fost luaţi din spital şi duşi într-un loc necunoscut de către medici.

Un alt reper al zilelor acelea este, pentru Mircea Beuran, măsura baricadării geamurilor de la spital cu dulapuri, ca să nu se vadă lumină din afară: "Geamurile erau căptuşite tot timpul cu dulapurile care erau în vestiarul personalului medical. Pentru că se spunea, ca pe front, ca totul să fie în beznă, să nu se vadă lumină, pentru că există tendinţa de a ataca spitalul de urgenţă şi ţin minte că se spunea că un grup de terorişti vine să atace spitalul de urgenţă, să-şi recupereze teroriştii din spital. N-a venit nimeni".

Chirurgul de la Floreasca remarcă şi faptul că spitalul, în ciuda valului foarte mare de solicitări din acea perioadă, a avut la dispoziţie necesarul de materiale sanitare: "Am avut tot. Spitalul, la vremea aceea, fiind spital de primă linie, era pregătit pentru a da primul ajutor în caz de calamităţi. Modelul de gândire era amploarea cutremurului din '77. După acest eveniment s-a făcut o analiză şi o evaluare a victimelor şi spitalul era gândit în aşa fel încât, din oră în oră, avea depozitul care se consuma în prima oră - paturi pliante, pături, pernă, stativ, tot ce-i trebuia pacientului şi doctorului".

La 25 de ani de la Revoluţie, Beuran spune că s-a reîntâlnit cu un rănit îngrijt la Floreasca în decembrie '89 şi că la spital au revenit, de altfel, mulţi dintre cei ajunşi la Floreasca în acele zile. "A fost împuşcat. A avut un glonţ care a trecut prin şold, din şold în bazin, a trecut în partea opusă. L-am operat noi şi, pentru modificările arhitecturale ale bazinului, a fost trimis undeva în afară. Şi s-a întors şi atunci, după vreun an", povesteşte Beuran.

Nicolae Ceauşescu, rămas în clădirea Comitetului Central al PCR, era anunţat, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi.

Câteva ore mai târziu, în 22 decembrie, bucureştenii ieşeau din nou în stradă, în număr mult mai mare, estimat la câteva zeci de mii, şi ocupau piaţa din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist, determinându-l pe Ceauşescu să părăsească sediul CC cu un elicopter. Era practic sfârşitul regimului comunist din România.

Comentarii