1989, anul disperării, anul Revoluţiei

1989 a însemnat apogeul unui deceniu de centralism şi despotism ceauşist.

După anii `70, cei ai începutului industrializării forţate, comandată de “cel mai iubit fiu al poporului”, de întâiul preşedinte al republicii – demnitate înfiinţată în 1974, special pentru el, şi ocupată cu fast nord-coreean, avant la lettre -, ambiţie care costase România, până în 1981, zeci de miliarde de dolari – 11 dintre acestea provenind din împrumuturi externe -, Nicolae Ceauşescu îşi schimbă opţiunile, la începutul deceniului nouă.

Nu mai vrea niciun bănuţ din împrumuturi externe, hotărăşte să plătească datoria până la ultimul cent, în cel mult 10 ani, pentru a nu mai fi nevoit să dea socoteală organismelor europene şi internaţionale cu activităţi în domenii sensibile, precum acela al respectării drepturilor omului, încercând, totodată, să nu mai depindă de americani, prin intermediul clauzei naţiunii celei mai favorizate. “Să nu mai plătească biruri occidentalilor”.

Pentru a-şi duce la capăt ambiţia paranoică, Nicolae Ceauşescu ridică la extrem volumul exporturilor, încă din primii ani ai deceniului nouă, vânzând în Europa, Asia şi Africa producţia industrială, agricolă, alimentară şi de bunuri de larg consum, în cvasitotalitate.

Ultimul an al „deceniului negru ceauşist” începe, astfel, într-o sărăcie lucie.

Deşi achitase datoria externă, aşa cum îşi propusese, chiar în primăvara lui 1989, vânzând afară tot ce producea ţara, Ceauşescu nu s-a oprit. Nu a înţeles nimic, în autismul său prezidenţial, din remarca infectă a Lenuţei, tolănită pe bancheta din spate a limuzinei, ascunsă în haina bogată, de blană. “Uite-i cum stau la coadă! Ca viermii”.

Lupta disperată a românului - care producea în contul “afacerii” naţionale a familiei Ceuaşescu – pentru subzistenţă o îngreţoşa pe întâia tovarăşă a ţării. Cozile imense o oripilau.

Foamea

Alimentarele şi măcelăriile erau pline de cârlige goale, din metal strălucitor. Expresia „s-au băgat cârlige” era în vogă. „Prăvăliile” cu faianţă ciobită şi cu nervuri fisurate, păreau morgi în aşteptarea cadavrelor. Spaţiile acestea groteşti prin goliciune şi inutilitate se populau, uneori, brusc, în zile de raţie: ulei de porumb, zgârciuri de pui, ambalate în pungi sparte, din care îţi curgea pe picioare un sânge gălbejit  – renumiţii “fraţi-petreuş”, botezaţi astfel după doi dintre cei patru fraţi Petreuş, cântăreţi de muzică populară, de pe Valea Izei -, cârnaţi creponaţi, “Trandafir”, tot mai albi de grăsime şi plini de usturoi, “untul de piatră”, făcut, probabil, din cretă, câteva ouă, la noroc, “mari” cât cele de bibilică, “calculatoare” îngheţate – jumătăţi de capete de porc, rânjite şi golite de creier, specialitate bună la export –, trântite din maşina frigorifică direct pe caldarâm, în spatele “magazinelor”, cărate de acolo cu lopata şi vândute.

Dezumanizarea, în cadrul “vieţii la coadă”, ajunsese de neimaginat. Adulţii, disperaţi să le pună copiilor pe masă câte ceva mai de Doamne-ajută, sfârşeau, de multe ori, prin a se călca în picioare.

Haina

În privinţa îmbrăcămintei şi a încălţămintei mai acătării, cei norocoşi plecau acasă după încleştări îndârjite de katch, “organizate” în marile magazine – Unirea, Cocor, Clujana, pe Lipscani, eventual APACA –, odată cu punerea în vânzare a celor câteva loturi “refuzate la export”.

Cultura

Cărţi, cu adevărat interesante, se găseau tot mai rar şi se vindeau la pachet, alături de un kilogram de maculatură ideologică. În fiecare librărie, organizat la loc de cinste, standul în care era prezentat ceaslovul “Omagiu”, despre ceauşeşti. O imensitate oribilă, care avea să se vândă, după 89, pe bani grei, în paginile căreia semnau pupincurisme unii dintre marii poeţi şi scriitori de curte ai vremii.

Lucrări cu adevărat interesante – traduceri, transcrise de mână sau “bătute la maşină”, din literatura “subversivă”, se vindeau “la negru”, trase la xerox, legate în legătoriile câtorva întreprinderi şi institute, care păstraseră “material”.

Muzica “decadentă” dispăruse şi ea. Cel mai cunoscut magazin de gen, botezat chiar “Muzica”, mai avea la vânzare doar viniluri cu “clasică”, operă, populară, pop românesc, folk, coruri şi alămuri de fanfare, intonate în cinstea “eroului între eroi”, marea majoritate “Electrecord”, şi ceva producţie rusească.

În oraş se vindeau, pe sub mână, viniluri cu metale grele, de la “The Rolling Stones”, la “Led Zeppelin”, şi de la “Pink Floyd” la “Yes” “Deep Purple”, “Metallica”, “Scorpions” şi “Omega”, aduse în ţară de piloţii de linie.

Tot ei, dar şi alţii, cu epoleţi şi “ieşiri afară”, aduceau benzi de magnetofon cu sute de hituri din topurile lumii, concerte şi albume, pe care le vindeau la un leu metru de bandă “la ce vine”, şi cu trei lei “la alegere”.

Puteai cumpăra în epocă, cu bani buni, albumele trupei Phoenix, din piaţă şi de la prieteni, alte zeci de albume manufacturate în India – aşa-zisele “viniluri indiene” - un Yes, original, de la Budapesta, din buticul “mandatarilor”, deschis în piaţa vecină cu Gara Keleti.

Şi mai puteai cumpăra astfel de rarităţi în târgurile din Timişoara, Oraviţa, Arad şi Târgu Mureş, aşa-numitele “ocico”, adevărate oaze ale “contrabandei” de lux. Cafea, ness, ciocolată, blugi, geci de piele, reviste de tot felul, cărţi, discuri, casete video, “ceasuri cu şapte melodii”. Trenurile de noapte ajungeau în Timişoara pline cu români, dornici să simtă, să miroasă, să respire aerul de afară, să-şi dea banii pe un lucru de calitate, oricare ar fi fost el.

Dacă cinematografele de stat, acolo unde rulau tot mai rar pelicule cu valoare culturală, erau aproape goale, anul 89 a fost, totuşi, cel al prosperităţii deţinătorilor de videocasetofoane. Funcţionau în epocă adevărate “cluburi video”, în casele “preafericiţilor” posesori de astfel de scule. Oamenii tăiau bilete la intrare, la preţuri care ţineau de mărinimia fiecăruia, şi îţi dădeau filme până la saturaţie, de sâmbăta după amiază, până duminică noaptea. Dacă aveai ambiţie şi putere, vedeai câte filme îţi încăpeau în cap, unele traduse şi “vorbite” de Irina Nistor, altele, cele mai multe, netraduse. După zece filme, în flux continuu, nu mai ştiai ce ai văzut, unde şi când. Totul era amestecat, la fel ca într-o dimineaţă mahmură după o beţie cruntă.

Televizorul mai funcţiona doar cât să aibă timp spicherii să citească ştiri despre familia prezidenţială şi lupta ei susţinută cu duşmanii neamului şi cu imperialismul capitalist, intrat în putrefacţie.

Singura baricadă rămasă în picioare, folosită de român împotriva propriei alienări, a fost teatrul. Singurul loc de fugă, singurul loc de “dat cu capul”. Ca un cult. De fiecare parte a scenei, oamenii făceau, seară de seară, un soi de revoluţie încrâncenată, de neoprit. Că temperatura era la zero grade Celsius, că erau 50, sub reflectoare, actorii, mulţi, excepţionali, îşi duceau crucea – pe a lor, pe a culturii, pe a noastră.

Pentru mulţi români, teatrul a fost templul şi zidul plângerii lor. Soluţia morală care îi curăţa de umilinţele la care erau supuşi, zilnic, de un sistemul politic distorsionat, care transformase ţara într-un lagăr condus de actuvişti comunişti.

Casa, şcoala şi oraşul

În oraş, întunericul devenea tot mai dens, lumina şi căldura, în case, tot mai slabă, mai puţină. Până la desprimăvărare, copiii scriau, acasă şi în clase, cu mănuşi în mâini şi cu ochelari aburiţi pe nas. Când te băgai în pat, îţi puneai paltonul, fularul, îţi trăgeai plapuma până la gât şi perna peste urechi. 

Viaţa şi stresul la palat

Iar în tot acest timp, Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi trăiau, disperaţi, nebunia.

Europa Liberă transmitea, potrivit lui Constantin Corneanu, în volumul Victorie însângerată – Decembrie 1989, că “în ajunul Congresului al XIV al PCR au fost luate, în întreaga ţară, măsuri speciale de securitate”. Agenţiile de ştiri semnalează cazuri de cetăţeni străini cărora le-a fost refuzată intrarea în România.

Pe 20 noiembrie, acelaşi post de radio anunţă că diplomaţii celor 12 state membre ale Comunităţii Europeană, acreditaţi la Bucureşti, vor boicota lucrările congresului.

La rândul său, Radio Budapesta anunţa, o zi mai târziu că, în uralele participanţilor la congres, Ceauşescu a promis o “aprovizionare mai bună”.

Dictatorul este informat de DIE, pe 22 noiembrie, că i se pregăteşte debarcarea. Serviciul îi aduce la cunoştinţă că şefii statelor din CEE, în conjunctura unei poziţii concertate SUA-URSS, vizavi de România, pregătesc “intensificarea acţiunilor vizând crearea unor tensiuni interne destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare…”.

Pe 24 noiembrie, Radio Europa Liberă transmitea că dramaturgul român, stabilit la Paris, Eugen Ionesco, le-a cerut liderilor politici europeni să facă eforturi pentru înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României.

La Vocea Americii, se discută, în seara de 28 noiembrie, cazul Laszlo Tokes. Potrivit corespondenţei unui anume Balint Istvan din Debrecen, se arăta că, în acea zi, tribunalul din Timişoara a decis ca, în termen de şase zile, pastorul reformat să părăsească locuinţa din strada Timotei Cipariu.

Pe 29 noiembrie, Radio Budapesta anunţă că Nadia Comăneci a cerut azil politic în Ungaria, după ce a trecut fraudulos graniţa, împreună cu alte şase persoane.

Pe 12 decembrie, într-un interviu acordat BBC, Ariadna Combes confirma faptul că Doina Cornea a intrat în greva foamei, iar Europa Liberă, o zi mai târziu, informează că se află în posesia textelor unor scrisori de protest adresate lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, de către un grup format din Mircea Dinescu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Radu Enescu. De asemenea, lui Popescu îi mai fusese adresat un protest semnat de 18 cercetători şi tineri scriitori.

Vocea Americii vorbeşte, în data de 13 decembrie, despre un material apărut în ziarul francez “Liberation” în care se face referire la un grup de opoziţie, de la Iaşi, care cerea ca Nicolae Ceauşescu să nu fie reales. Potrivit textului articolului, Filip Răduţ era dispărut de la jumătatea lunii octombrie, Dan Petrescu fusese intergogat şi se afla internat în spital, Luca Piţu se află în arest la domiciuliu. Liviu Antonesei şi Eugen Amarandei fuseseră interogaţi şi bătuţi, iar cel din urmă, arestat. Gabriela Iavolski încercase să se sinucidă, dându-şi foc în Piaţa Unirii din Iaşi. La Bucureşti, Mariana Marin intrase şi ea în greva foamei.

În aceeaşi zi, Frankfurter Allgemeine Zeitung vorbeşte într-un articol despre situaţia poetului Mircea Dinescu, inserând inclusiv un articol al acestuia, ajuns la redacţie, în care este analizată situaţia la zi a politicii româneşti.

Pe 14 decembrie, are loc la Iaşi un episod prerevoluţionar mai puţin cunoscut.

Sunt arestaţi liderii mişcări anticomuniste, „Frontul Popular Român” - Cassian Maria Spiridon - scriitor, Ştefan Prutianu - profesor, Vasile Vicol - inginer, Aurel Ştefanachi - scriitor, Ionel Săcăleanu – inginer, Valentin Odobescu – jurist, care chemaseră populaţia, prin afişe şi fluturaşi, la un miting de protest împotriva regimului comunist, în Piaţa Unirii, pe 14 decembrie, la ora 16.

În locul lor, piaţa a fost „ocupată” de efective ale securităţii şi miliţiei, iar partidul comunist a organizat adunări generale în toate instituţiile din oraş.

În 15 decembrie, se strâng în faţa casei pastorului reformat, Laszlo Tokes, din strada Timotei Cipariu, din Timişoara - urmărit de securitate şi obligat de Tribunalul Timişoara să părăsească familia, biserica şi casa, plecând la o adresă încă necunoscută -, câteva zeci de enoriaşi. Acestora li se alătură un număr important de timişoreni, scandând împreună „libertate, libertate!”. Cu toţii se îndreaptă spre Piaţa Maria, continuând să scandeze împotriva regimului.

Acesta avea să fie începutul Revoluţiei din România.

MARIAN SULTĂNOIU

Comentarii