VIDEO - Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Dan Voinea: Zeci de mii de ţărani au intrat în puşcărie pentru că au îndrăznit să ia de pe câmp resturi de porumb (Partea I)
La 30 de ani de la Revoluţie, procurarea alimentelor şi a produselor de bază nu mai este o cursă contracronometru, de supravieţuire cum era înainte de 1989, ci a devenit chiar un mod de petrecere a timpului liber, cu plimbări relaxante printre rafturile ticsite ale supermarketurilor, unele dintre ele urmaşe ale celebrelor Circuri ale Foamei.
Pare neverosmil să povesteşti acum că înainte de 1989 nu puteai mânca oricând, orice, oricât. Să umplii frigiderul cu mâncare şi apoi să o arunci că expiră sau că vrei să faci loc alteia, nici nu se punea problema. Mai ales pentru românul de rând. Carnea, laptele, untul deveniseră un lux, iar pâinea uleiul şi zahărul se dădeau pe cartelă. De exemplu, o familie de doi adulţi şi doi copii, primea 500 de grame de pâine de persoană pe zi şi câte 500 gr de ulei şi zahăr pe lună. Restul produselor erau la liber sau mai bine zis la omor. Trebuia să stai la cozi imense şi să te baţi să ajungi în faţă ca să apuci, pentru că niciodată nu erau suficiente.
Îmi stăruie în minte un episod din copilăria mea pe care îl revăd, ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri, de câte ori văd galantare pline sau pâine aruncată la tomberon.
Se întâmpla prin anii 85. Venisem cu bunica mea de la ţară, la piaţa din Olteniţa. Vândusem nişte roşii şi fructe şi ne întorceam acasă. În apropierea autogării, un centru de pâine. „Haide, fă, să luăm şi noi pâine”, îmi zice bunica. „Nu ne dă, mamaie, că e pe cartelă”, îi spun. „Cum să nu ne dea, fă, că suntem de la ţară”, îmi răspunse bunica, care părea să fi crezut lozincile ceauşiste despre fraternitatea dintre clasa muncitoare, orăşeni şi ţărani. Intrăm. „Dă-mi maică şi mie două pâini”, cere bunica. „Ai cartelă?”, o întreabă vânzătoare. „N-am, sunt de la ţară”, îi răspunde bunica. „Păi atunci nu-ţi dau”, i-o retează scurt vânzătoarea. „Cum să nu-mi dai, maică? Doar noi, ţăranii, o muncim. Uite, cu mâinile astea”, îi spune bunica, întinzându-i palmele aspre, bătătorite de atâta muncă la CAP. Chiar dacă dureros de convingătoare, bunica nu a reuşit să înduplece vânzătoarea să-i dea cele două pâini.
Este una dintre milioanele de poveşti spuse, scrise sau auzite despre viaţa românilor de dinainte de 89.
Ceauşescu a dat o amnistie pentru că se umpluseră puşcăriile de ţărani
Fostul procuror militar, Dan Voinea, autorul rechizitoriului în baza căruia soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, în 25 decembrie 1989, a povestit într-un interviu exclusiv, care va face parte dintr-un prezentare mai amplă a ceea ce a însemnat Revoluţia, cum era viaţa în România la acea vreme:
„România... destul de tristă. O Românie în care benzina era pe cartelă, aveam 30 de litri de benzină pe luna şi era la o benzinărie care se află la 10 kilometrii de casă mea şi mai consumăm numai că să îmi iau cota pe lună, consumăm trei litri, aveam o Dacie care consumă mult. Oricum nu îmi ajungea că să mă duc să îmi văd părinţii în judeţul Gorj de unde sunt eu.
Pâinea era pe cartelă, zahărul era pe cartelă, uleiul pe cartelă şi erau limitate la consum nu aveai voie să păstrezi în casă mai mult de trei kilograme de zahăr şi trei litri de ulei că dacă era mai mult se consideră că faci depozit. Exista un decret care se sancţiona cu închisoare de la şase luni la cinci ani toate aceste încălcări ale <alimentaţiei raţionale> cum obişnuia să o numească Ceauşescu. Dacă va aduceţi aminte s-au înfiinţat şi nişte cantine poreclite de oameni <Circul Foamei>. Ca oamenii să nu se mai ducă să facă cumpărături, obligatoriu să mănânce o ciorbă, asta înţelegea să le dea statul român atunci”, povesteşte Dan Voinea.
Fostul procuror militar îşi aminteşte şi despre viaţa grea a ţăranilor care, storşi de cotele impuse de stat, furau resturi de pe câmp ca să-şi hrănească animalele şi ajunseseră să umple puşcăriile.
„La ţară era acolo o nemulţumire generală ţăranii nu mai aveau aproape nimic totul se ducea la cotele care erau obligaţi să le dea, dar mulţi nu puteau să crească animale că nu aveau cu ce, le sufocau pur şi simplu că să nu mai aibe această obligaţie. Erau ţărani.. cu ce să mai întreţină pasările, porumbul... cum începea recoltatul la câmp, se duceau agricultorii cu poliţia cu activiştii de partid şi încărcau în remorci ce aveau şi plecau şi ei rămâneau cu nimic. Dacă ii prindeau pe câmp cu resturi venea tot decretul asta de care v-am vorbit decretul 306 , li se făcea dosar şi mulţi săracii s-au dus pe acest decret. Îmi aduc aminte a dat Ceauşescu o amnistie la un moment dat că se umpluseră puşcăriile de ţărani. Şi câteva zeci de mii de ţărani au intrat în puşcărie pe acest motiv că au îndrăznit să ia de pe câmp resturi de porumb sau ce găseau ca să dea la animale, să poată să supravieţuiască. Era foarte rău eram toţi cu gândul la libertate’’, mărturiseşte Dan Voinea.
Alte mărturii despre criza alimentară dinainte de 89 se regăsesc în volumul semnat de Mioara Anton, „Cultura penuriei anii 80”.
„Obsesia lui Ceauşescu privind numărul prea mare de calorii consumate de români a fost criticată în scrisorile trimise Europei Libere. <Un grup de femei din 12 judeţe> îi semnalau lui Ceauşescu prin intermediul postului de radio că <da, ne îngrăşăm, dar nu de mâncare, ci umflându-ne de foame, de lipsa alimentelor strict necesare pentru a exista. De exemplu, cartofii, ceapa, fasolea, ba chiar şi zarzavaturile au dispărut din magazinele statului (…) Faceţi bine şi scutiţi pe mai departe poporul acesta de foame şi de goana după alimente>.
La Sovata, oamenii au atacat maşina care aducea pâinea, iar o femeie şi-a pierdut viaţa
Anul 1981 fusese dificil pentru populaţie, fiind înregistrate numeroase plângeri şi reclamaţii referitoare la creşterea preţurilor, permanentizarea cozilor şi absenţa din magazine a produselor de bază. Scrisorile particulare interceptate de Securitate, dar şi cele adresate Secţiei Scrisori şi Audienţe exprimau disperarea celor mulţi, confruntaţi cu dificultăţile aprovizionării cotidiene.
Existenţa omului obişnuit în socialism se redusese la o goană permanentă pentru procurarea alimentelor, în vreme ce în paginile <Scânteii> continuau să se reverse nestingherit informaţii referitoare la bunăstarea socialistă. Era imposibil să vezi sau să găseşti în magazine ceea ce se prezenta în discursurile oficiale. Într-o scrisoare particulară, Karolina Kovács din Mărculeni, jud. Mureş, îşi informa o rudă din Bucureşti că, la Sovata, oamenii atacaseră camionul care transporta pâinea, iar în urma busculadei o femeie îşi pierduse viaţa: <Este mare vânzoleală pentru pâine. Nu am apucat niciodată vremuri ca şi pâinea să fie în cantităţi aşa de puţine. Mai avem probleme cu detergenţii, săpunul şi multe altele.>.
Şi Alfred Hartman din Sibiu consemna că <pentru o bucată de unt trebuie să stăm la coadă 2–3 ore. Zahăr, ulei şi multe altele se găsesc foarte rar. Laptele de care e nevoie zilnic pentru copii nu-l găsim.>Penuria generalizată şi starea de neputinţă şi disperare a populaţiei şi-au făcut loc şi în paginile memorialistice ale vremii.
La Cluj, istoricul David Prodan consemna că viaţa se degrada în fiecare zi, murdăria inunda străzile oraşului, iar oamenii se aflau într-o permanentă goană după alimente: <Cozi la fiecare pas, interminabile. Nu atât de mari cât este teama oamenilor să nu rămână nemâncaţi. Strâng peste trebuinţă, consumă mai mult decât oricând, să nu lipsească, să nu se strice.> La Timişoara, criticul literar Livius Ciocârlie descria, ironic-amar, felul socialist de a trăi periccolosamente: <Dimineaţa la lapte. Îmi place mai mult să stau la coadă decât să lucrez. La câte un minut două, înaintez cu un pas. Mic pentru omenire, dar care îmi dă un rost. Mă întorc acasă cu ceva concret. Am şi sentimentul aventurii: din trei zile, în una laptele se termină înainte să ajung.>Un fost înalt oficial al partidului deplângea dispariţia ouălor din magazinele bucureştene. George Macovescu, fost ministru al Afacerilor Externe, marginalizat în anii ’80 ca urmare a căderii în dizgraţia secretarului general, era dezamăgit de spectacolul trist pe care îl oferea peisajul bucureştean: <De la o vreme, de mai bine de un an, cozile formate din cetăţeni de diferite vârste sunt permanente. Uneori, încep să se formeze de la două noaptea. Cozi la carne, la făină, la ouă, la lapte, la mezeluri, la unt, la cartofi, la fructe, la săpun, la detergenţi>”, se arată în volumul amintit.
Războiul lui Ceauşescu cu perdelele din localuri şi cafeaua de protocol
Aceeaşi sursă consemnează mărturia fostului şef al Cancelariei CC al PCR, Silviu Curticeanu, care nota că Nicolae Ceauşescu „făcea mereu calcule, dintre cele mai năstruşnice, de la numărul becurilor în funcţiune, pe apartament, până la câte persoane trebuie să se «sature» dintr-un porc, o bovină etc.; învârtea şi sucea creionul în mână şi cifrele pe hârtie până când ajungea să fie convins că repartiţiile pentru populaţie sunt «îndestulătoare».”
“Aprovizionarea diferenţiată în funcţie de consumul diferenţiat era, în opinia lui Ceauşescu, soluţia prin care s-ar fi redus semnificativ consumul de cereale pe cap de locuitor şi s-ar fi oprit risipa. Nici cantinele nu au scăpat atenţiei secretarului general, care a dispus ca pâinea să nu mai fie servită în sferturi, ci în felii, iar restul să fie folosit pentru micul dejun ca pâine prăjită: <(…) fiecare să consume 3, 5, 7 felii sau atât cât are nevoie>”, scrie Mioara Anton.
Pentru a reduce cheltuielile de protocol, Ceauşescu interzice servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale. Dar lucrurile nu se vor opri aici. Cafeaua va dispărea şi din magazine, locul ei fiind luat de celebrul nechezol, un amestec de cicoare, năut şi orz.
„Dacă în 1981 declanşase un adevărat război împotriva perdelelor care acopereau ferestrele localurilor publice, un an mai târziu, secretarul general interzicea servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale pentru a fi reduse cheltuielile de protocol. Cafeaua urma să dispară şi din magazine, locul ei fiind luat de un amestec de cicoare, năut şi orz: <Nicăieri în lume nu îţi dă cafea! Şi să se retragă toţi banii – nici un leu – pentru acest lucru numai dacă suportă din bugetul lui. Din fondurile de protocol nimeni nu poate să cheltuiască nici un leu.>Nici magazinele speciale din care se aproviziona nomenclatura nu mai aveau voie să funcţioneze. Ceauşescu declara sec că <toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi magazine. (…) În România trebuie să fie un singur comerţ.>”, se mai arată în volumul citat.
Autori: Gabriela Antoniu, Ionela Bănărescu, Costin Nistor
Comentarii
