• O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!

    Platforma „Revolutions” - pentru cei care vor să-şi ia istoria înapoi.

    Acum 30 de ani am avut o revoluţie...
    O revoluţie furată, spun unii, o revoluţie deturnată, susţin alţii...
    În orice caz, o revoluţie pierdută
    După 30 de ani, adevărul ne va face cu adevărat liberi!
    E timpul să le spunem din nou povestea colectivă şi poveştile individuale,
    Aşa cum nu a mai făcut-o nimeni până acum!
     
    După 30 de ani – ÎN CĂUTAREA REVOLUŢIEI PIERDUTE...
     
    O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!
revolutions.ro

Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Mărturii din infern: Lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiştii arestau (Partea a II-a)

25 sep 2019 1552 afisari
Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Mărturii din infern: Lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiştii arestau (Partea a II-a)

Fiecare lăcaş de cult dărâmat a semănat durere în sufletul enoriaşilor şi al preoţilor parohi din Bucureşti. Cei care au trăit astfel de momente s-au destăinuit şi, chiar si acum după mai bine de 30 de ani, e greu de înţeles cum s-a putut întâmpla aşa ceva.

Prin demolarea bisericilor, spunea părintele Constantin Galeriu „a fost rănit un popor în sufletul lui, în adânc. [...] A lovi într-un ase­menea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spirituale, în cre­dinţa care este stânca de rezis­tenţă, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i sus­ţine viaţa. [...] Odată cu demolarea bisericilor se uneltea demolarea conştiinţe­lor, a neamului, demolarea istoriei, a rădăcinilor”.

O dovadă a celor susţinute de părintele Galeriu este povestea demolării bisericii Enei, imediat după cutremurul din 1977, prezentată de ziarul Patriarhiei, Lumina.

„În urma cutremurului, o parte din blocul <Dunărea>, aflat în vecinătatea bisericii, se prăbuşeşte. Se trece imediat la demolarea lui integrală. Folosindu-se de acest pretext, în noaptea de 22 aprilie 1977, biserica este lovită de utilajele care interveneau la ruinele blocului. Într-o notă a IGSIC, păstrată în arhiva INP, momentul este relatat astfel: „În ziua de 22 aprilie 1977 orele 2, ca urmare [a] lucrărilor de demolare a blocului «Dunărea», s-a produs un accident tehnic prin căderea unui volum important de elemente de construcţii peste clădirea bisericii. Ca urmare, faţada dinspre sud a fost în mare parte distrusă.

Această parte făcea corp comun cu bolta de susţinere a turlei dinspre vest. S-a mai constatat că şi celelalte bolţi ale turlei principale dinspre est sunt puternic avariate, fie crăpate, fie fisurate. De asemenea, şi faţada dinspre nord a bisericii prezintă crăpături între cele două turle. Ţinând seama de cele arătate, precum şi de faptul că biserica se află într-o zonă dens locuită, pe o arteră principală de circulaţie, se impune demolarea acesteia”. Această notă transmite ideea că lovirea bisericii a fost un simplu <accident tehnic>, însă numeroase mărturii, precum cea a preotului paroh de atunci, Stan Dimancea, arată clar că avarierea a făcut cumva parte din noul plan de sistematizare pe care conjunctura dramatică a cutremurului din 4 martie l-a făcut posibil. Astfel, în pofida opoziţiei Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional, a specialiş­tilor şi iubitorilor de istorie şi artă, a clericilor şi credincioşilor parohiei, locaşul a fost totuşi dărâmat complet până la sfârşitul lunii aprilie”, nota ziarul Lumina, la 40 de ani de la demolarea bisericii. 

În martie 1984, Biserica Albă Postăvari a fost dărâmată sub ochii enoriaşilor. „A fost un moment zguduitor pentru tatăl meu, care a slujit toată viaţa lui aici. Avea să-l marcheze pentru totdeauna”, povesteşte părintele Serbănescu, conform historia.ro.

Au venit, ticăloşii, şi cer cheile de la biserică!”

Părintele Constantin Diaconescu nu avea nici 40 de ani când a venit să slujească la Biserica Bradu Staicu. A restaurat-o şi aştepta cu emoţie ziua când avea să fie sfinţită. Dar în locul slujbei de sfinţire a venit ordinul de demolare.

7 octombrie 1987 a însemnat sfârşitul pentru biserica ce se dorea un loc de alinare şi întâlnire cu Dumnezeu. „În dimineaţa aceea, a venit în fugă Veronica, femeia de la lumânări, plină de spaimă şi de revoltă: «Au venit, ticăloşii, şi cer cheile de la biserică!». Erau vreo 80 de inşi, în frunte cu şeful de la ICRAL, de la sectorul 2. Nu le-am dat cheile şi am plecat în grabă spre Dealul Mitropoliei, să încerc o ultimă intervenţie salvatoare. Nu se mai putea face nimic. Muncitorii au spart uşile şi au intrat cu forţa în biserică, deşi nu aveau o decizie clară de demolare…”, a povestit părintele Diaconescu, conform unui articol din ziarul Lumina, semnat de preotul Nicolae Dascălu.

Autorul scrie că, după ce au devastat totul în interior, inclusiv Sfânta Masă şi cele patru morminte ctitoriceşti, muncitorii au trecut la demolarea turnurilor şi a zidurilor, cu macaraua şi cu o ghiulea de 5 tone. Clopotele au ajuns la alte biserici, catapeteasma a fost dată la „Sfântul ­Gheorghe” - Nou, icoane, cărţi şi alte obiecte de patrimoniu au ajuns la Zlătari, împreună cu o parte din osemintele ctitorilor, salvate de preotul paroh din calea urgiei. Pe bucăţile de piatră din scările sfărâmate ale bisericii au rămas doar câinii credincioşi, care nu voiau să părăsească locul, căţeluşa Linda şi cu alţi 4-5 patrupezi. Veronica venea la 2-3 zile şi le aducea de mâncare. Linda n-a plecat de acolo până n-au omorât-o cu pietre.

Demolarea biserii Sf. Vineri, la ordinul Elenei Ceauşescu: Jos porcăria!

Biserica „Sfânta Vineri” Herasca a fost pentru bucureşteni un adevărat simbol şi un important centru spiritual şi filantropic . Afectată de cutremurul din 1977, Biserica Sf Vineri a fost reconsolidată şi restaurată, ultimele lucrării fiind făcute chiar cu doi ani înainte de demolare. Istoricul Radu Ciuceanu a povestit pentru historia.ro cum, în ziua demolării, un tânăr înalt, cu o cămaşă albă, s-a aruncat în faţa buldozerelor. „Eu nu fug din faţa altarului, darâmaţi biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”, îşi aminteşte istoricul.

Pe la ora 14:00, lanţurile au fost legate de biserică, iar zidurile au fost smulse. Mii de oameni care barau linia tramvaielor dinspre Călăraşi au început să urle şi să blesteme când au căzut coloanele şi pridvorul sfântului lăcaş. Pe la ora 16.00 demolarea a fost terminată. Bucureşteni, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări şi au vegheat toată noaptea ruinele bisericii. A fost interzis fotografiatul în timpul lucrărilor de demolare dar un vest german a reuşit să facă un singur cadru color de la depărtare, de la etajul Halei Unirii, care a făcut ulterior înconjurul lumii.

Preotul Gh. Bogdan a povestit pentru publicaţia Lumea credinţei cum s-a ajuns la demolarea Sf. Vineri: „Tragedia acestei biserici a început  pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegaţi ai Primăriei, conduşi de vicele Dumitru Necşoiu, un comunist fără inimă, care m-a ameninţat că varianta cu construcţia blocului «e cea mai bună soluţie». Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Elena Ceauşescu. Însoţitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor şi am auzit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987(…) Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost informat că există trei soluţii pentru biserică: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Încă mai credeam că pot salva biserica. La 13.30 am fost anunţat însă că se va dărâma. Am fost în audienţă la Ilie Ceuşescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic, e dispoziţia Tovarăşei.» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar. Cordoane de miliţieni şi securişti au înconjurat Biserica. Obiectele de cult au ajuns la Cernica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoinţa şi ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereştilor”.

S-a strigat „Jos comunismul! Jos Ceauşescu!“

Demolarea a început la orele 18:00. Pentru prima oară în România oamenii au strigat: „Jos comunismul! Jos Ceauşescu!”. S-au operat arestări, lumea nu ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica si au fost aduşi puşcăriaşi, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 puşcăriaşul care s-a agăţat de turlă a căzut şi am aflat că după câteva săptămâni a murit în spital. În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiştii arestau. În scurt timp, din vestita biserică nu mai rămăsese nimic. Doar un covor de lumânări se aşternuse pe locul străvechii ctitorii, lumânări care plangeau tragedia neamului românesc”, a mai spus preotul.

La 31 de ani de la demolarea bisericii Sf. Vineri,  în noiembrie 2018, a fost sfinţită o nouă biserică, amplasată la 150 de metri distanţă de vechea locaţie, în apropierea Teatrului Evreiesc, din Piaţa Sf. Vineri.

Dacă unele lăcaşe de cult au fost salvate prin mutare, altele, deşi distruse, vor reveni simbolic la viaţă odată cu finalizarea lucrărilor la Catedrala Neamului, amplasată pe Dealul Arsenalului, locul ales de Patriarhia Română din cele trei oferite de municipalitate. Chiar dacă locul ales oferă Catedralei o vizibilitate redusă, din cauza imensităţii Casei Poporului, Patriarhia a acceptat amplasarea Catedralei pe Dealul Arsenalului  „ca pe o reparaţie morală sau „o lumină de Înviere” pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei (Alba Postăvari, Spira Veche şi Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor şi Mihai Vodă) au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului”, conform catedralaneamului.ro.

Putea opri Patriarhul Teoctist dărâmarea bisericilor?

Nu puţini au fost cei care, după Revoluţie, l-au acuzat pe Înalt Preasfinţintul Teoctist, Patriarhul BOR în perioada 1986-2007 că nu s-a opus dărâmării bisericilor. Şi astăzi sunt voci care resping teza că Biserica Ortodoxă ar fi fost prigonită de comunişti.

„Dar cum rămîne cu celebrele demolări de biserici? Cu acele biserici <omorîte prin dărîmare sau răstignite prin translare şi mutilare, de către regimul comunist ateu>? Păi, hai să vedem ce ne spune chiar BOR: <în ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti > din cele <peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox > existente – adică 0,001666 (ZERO virgulă ZERO ZERO UNU ŞASE ŞASE ŞASE !) din total, dar <în acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi , în tot cuprinsul Patriarhiei, dintre care multe sînt adevărate monumente de artă >…Biserica Ortodoxă adoră să pozeze în victimă, iar cazul celor cîteva biserici demolate în anii ’80 este emblematic.

În primul rînd, nu este nimic ieşit din comun să demolezi o biserică pentru a elibera terenul pentru o construcţie importantă. Palatul CEC, Palatul BNR sau Cercul Militar, toate au fost ridicate pe terenurile ocupate anterior de biserici sau mînăstiri (Biserica Mînăstirii „Sfîntul Ioan cel Mare”, Biserica Mînăstirii „Hanul Grecilor” şi, respectiv, Biserica Mînăstirii Sărindar), toate demolate în timpul Regelui Carol I, la sfîrşitul secolului XIX.[15] La fel Ateneul, clădirea simbol a Bucureştiului, construit în locul unei biserici închinate Episcopiei de Rîmnic. În al doilea rînd, 11 dintre bisericile situate în zonele afectate de demolări au fost mutate pe alte amplasamente, cu eforturi şi costuri enorme din partea statului „comunist-ateu”, deşi ar fi fost mult mai uşor să fie, pur şi simplu, dărîmate. Patriarhul venea să inspecteze lucrările. Aşa arată <represiunea şi prigoana?>”, scrie Alexandru Toma Pătraşcu, membru fondator al ASUR - Asociaţia Secular-Umanistă din România pe contributors.ro.

În 2006, într-un interviu acordat jurnaliştilor Marius Tucă şi Daniela Şontică, Patriarhul Teoctist a răspuns acuzaţiilor că nu s-ar fi implicat pentru a opri demolarea bisericilor. Patriarhul BOR a mărturisit atunci că a avut o singură întâlnire, într-un cadru formal, cu Nicolae Ceauşescu.

Nu m-am intalnit deloc! Niciodată! Doar în ajunul alegerii, împreună cu Sinodul permanent si cu ministrul Cultelor, mi s-a acordat o scurtă audienţă de prezentare, pur si simplu! (…) Eu le-am răspuns până acum ceea ce vă repet şi dumneavoastră: în acele vremuri haotice, imprevizibile, aceste lucruri se întâmplau fără explicaţii, surprinzându-i de multe ori chiar şi pe cei apropiaţi cuplului prezidenţial. Şi atunci, pe cine să acuzi?

Desigur, când se lua hotărârea, nimeni nu era consultat, nimeni nu anunţa intenţia de a dărâma vreo biserică De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru Biserica Sfânta Vineri, asa cum a menţionat acesta intr-o carte publicata recent, precum si parintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan si că, personal, crede că Biserica Sfânta Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare. Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru Biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost totuşi dărâmată ca şi Biserica Sfânta Vineri. Am reuşit însă să salvez - slavă Domnului! - Biserica Bucur Ciobanul. Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfinţirii capelei din Viena construită de roâanii de acolo - cu sprijinul autorităţilor locale - în amintirea eliberării Vienei de sub dominaţia otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, aşa cum, de altfel, se încerca şi cu Patriarhia”, a afirmat Patriarhul Teoctist, conform jurnalul.ro.

Autor: Gabriela Antoniu

CITEŞTE ŞI: Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Biserici dărâmate, cimitire distruse: Martor: „Această experienţă, pe care n-aş dori-o nimănui, aş numi-o Apocalipsă! (Partea I)

Urmează : Mărturii din comunism. Cum au apărut „decreţeii” şi lupta pentru supravieţuire (Video - Monica Pop)

Comentarii