Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Dumitru Dincă: Dacă din greşeală nu aveai serviciu, te băga la închisoare (Partea I) - VIDEO
În România socialistă, viaţa şi activităţile de zi cu zi erau o continuă provocare, de la mersul la şcoală sau la serviciu, până la petrecerea timpului liber în familie sau cu prietenii. Nu se admitea parazitismul social, iar cine era prins că „o arde pe străzi” risca închisoarea.
La 30 de ani de la Revoluţie, străzile, mall-urile şi parcurile animate zilnic, indiferent că e weekend, vacanţă sau nu, fac parte din peisaj. Sunt o obişnuinţă, dar nu a fost mereu aşa. Înainte de 1989, nici nu se punea problema „să atârni” pe străzi, parcuri, baruri sau cinematografe. Toţi cetăţenii României lui Ceauşescu erau obligaţi la muncă, altfel riscau închisoarea sau condamnarea la locul de muncă sub acuzaţia de parazitism sau venituri ilicite. Pe baza Decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, orice persoană identificată de organele de miliţie fără loc de muncă era încadrată de urgenţă la muncă în folosul comunităţii. Se făceau controale pe stradă, razii în baruri, cinematografe şi alte locuri unde se putea „pierde timpul”. Condamnarea pentru „parazitism” venea în regim de urgenţă şi cel în cauză primea aproximativ trei luni de puşcărie miliţienească, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (iiccmer.ro).
Ce prevedea Decretul privind combaterea parazitismului social
Intitulat Decretul nr. 153/1970 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică, care a fost în vigoare până în septembrie 1991, actul normativ era justificat de necesitatea „creşterii conştiinţei politico-cetăţeneşti a maselor largi populare”.
„Ca urmare a ridicării la un nivel tot mai înalt a gradului de responsabilitate socială, oamenii muncii iau atitudine împotriva acelora care, sub influenţa unor mentalităţi înapoiate, refuză să se încadreze într-o activitate utilă, duc o viaţă parazitară, tulbură ordinea şi liniştea publică, încalcă cele mai elementare norme de convieţuire socială, provocând indignarea cetăţenilor.
Sarcini deosebite revin familiei, şcolii, organizaţiilor de masă şi obşteşti, colectivelor de muncă, precum şi grupelor de sprijin ale miliţiei, care prin activităţi instructiv-educative, prin concursul dat organelor de menţinere a ordinii publice, trebuie să-şi aducă în continuare o mai mare contribuţie în prevenirea şi combaterea tuturor manifestărilor antisociale, contrare regulilor de bună-cuviinţă, ce exprimă concepţii străine principiilor de viaţă socialistă.
Totodată, se impune luarea de măsuri şi pe plan legislativ pentru lichidarea manifestărilor incompatibile cu ţinuta morală a omului societăţii socialiste şi asigurarea ordinii publice necesare exercitării nestingherite a drepturilor garantate de lege tuturor cetăţenilor”, se arată în preambulul decretului.
Ca urmare, erau considerate contravenţii şi sancţionate cu amendă de la 1.000 la 5.000 lei sau închisoare contravenţională de la o lună la 6 luni următoarele fapte, „săvîrşite de persoane care se sustrag de la îndatorirea cetăţenească de a-şi asigura mijloacele de existenţă prin muncă, tinzînd la practicarea unui mod de viaţă parazitar:
- apelarea la mila publicului, de către o persoană care, deşi are capacitate de muncă sau posibilităţi de întreţinere, recurge la aceasta pentru a-şi asigura mijloace de subzistenţă sau a-şi spori veniturile, precum şi determinarea unei persoane la săvîrşirea unor astfel de fapte, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor legale de întreţinere a acesteia sau pentru obţinerea unor foloase materiale;
- atragerea de persoane, sub orice formă, săvîrşită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea, pentru a obţine foloase materiale;
- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc - altele decît cele autorizate, potrivit legii - în scopul dobîndirii, pe această cale, a unor venituri ilicite;
- iniţierea sau constituirea unor grupuri de persoane care, prin comportarea lor, exprimă o concepţie de viaţă parazitară sau anarhică, contrară regulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convieţuire socialistă, precum şi sprijinirea sub orice formă a unor astfel de grupuri sau aderarea la acestea”.
România, o mare închisoare
Că acest decret a generat nu numai conştiinţă, ci şi spaimă „maselor populare” a povestit revoluţionarul Dumitri Dincă, într-un interviu care face parte dintr-o producţi mai amplă cu privire la Revoluţie.
„Foarte, foarte multe lucruri se întâmplau. Dacă mergeai pe stradă.. ei o puneau sub semnul siguranţei, dar nu, era o exagerare atât de crasă încât dacă astăzi s-ar întâmplă lucrul acesta, copiii ăştia care ies prin Piaţă nu ştiu ce ar fi făcut. Cu toate că şi atunci se putea face ceva, dar multora le lipsea curajul. Te oprea miliţianul şi te lua la întrebări. Dacă din greşeală nu aveai serviciu te băga la 153 şi te băga la închisoare. Dacă aveai serviciu, de unde vii la ora cutare? (…) Ca şi cum era interzis ca să circuli în propria ţară, în propriul oraş, în propriul cartier, şi mai aveau puţin şi te întrebau de ce locuieşti în casa aia şi, mă rog, aberaţii pe care oamenii din ziua de astăzi, tinerii din ziua de astăzi, nu le cunosc şi nu le înţeleg pentru că nu le-au trăit. Eu atunci eram extrem de nemulţumit, nu pentru faptul că era foarte greu, că-mi creşteam copiii cu mari greutăţi, ci pentru faptul că mă simţeam încorsetat, mă simţeam ca într-o închisoare. De altfel am şi spus in mai multe rânduri că România la momentul acela era o mare închisoare”, a afirmat revoluţionarul.
Deşi oamenii erau obligaţi să aibă serviciu, aceştia nu beneficiau de condiţii umane de transport spre şi dinspre locul de muncă. „Apropo… Domnule, ca să mergi dimineaţa la serviciu era o adevărată… era ceva extraordinar, de ce? Autobuzele, tramvaiele erau puţine, oamenii care trebuiau să meargă la serviciu erau foarte mult. Îmi amintesc că eram şofer pe autobuz şi niciodată nu mergeam cu oamenii cu uşile închise. Toţi erau ciorchine pe scară şi în cazul în care pica un om de pe scară eu intram la puşcărie pentru că nu trebuia să plec cu uşile deschise, dar nici nu puteam să-i las pe oameni acolo pentru că m-ar fi linşat. Oamenii trebuiau să ajungă la serviciu. Acestea sunt unele dintre motive”, mai povesteşte Dumitru Dincă.
O haină în plus şi cu găletuşa pe câmp
Şi dacă nu aveau voie să stea pe străzi, ce puteau face copiii în casă, mai ales iarna când în casă era frig şi întuneric?
Să înveţi la lumina lămpilor cu gaz sau a lumânărilor, să scrii cu mănuşile în mâini numai învăţătură nu se putea numi. Iar „condiţiile” erau create de aceleaşi autorităţi care te obligau să ai serviciu şi să-ţi trimiţi copiii la şcoală.
Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, iar Nicolae Ceauşescu le recomanda cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, după ce s-a decis raţionalizarea căldurii şi a apei calde menajere. În 1988, un alt decret a stabilit că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă.
Astăzi, un copil de gimnaziu pus să muncească la camp, în loc să se joace sau să înveţe, ne oripilează. În România socialistă era o obişnuinţă. Agricultura ducea lipsă de mână de lucru, dar autorităţile au decis scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură, conform site-ului comunismulinromania.ro.
Pe lângă calvarul muncilor la câmp în timpul studenţiei, absolvenţii aveau de înfruntat şi problema repartiţiilor la locul de muncă, care de multe ori erau la sute de kilometri distanţă de locul de baştină.
„Absolvenţii liceelor de specialitate şi ai învăţământul superior erau obligaţi, fără drept de apel, să se stabilească la locul repartiţiei. Pentru tinerii intelectuali, oraşele mari, cu peste 150 000 locuitori, s-au închis din 1981. Situaţia se agrava în cazul celor cu medii foarte mari, beneficiarii burselor de stat pentru studenţi. La absolvire, în caz de neprezentare la post, statul îi obliga să returneze contravaloarea burselor. În plus, neefectuarea stagiului de trei ani în postul repartizat de comisia guvernamentală atrăgea după sine pierderea dreptului de-a profesa în specialitate.
Scrisorile adresate Elenei Ceauşescu, în subordinea căreia intra şi învăţământul, vădesc situaţii absurde. Activistul Simion Bexa, secretar al Primăriei Reghin (Mureş), s-a adresat, în 1986, Tovarăşei cu rugămintea de-a aproba detaşarea soţiei sale, medic stagiar la Buhuşi, acasă. Aveau trei copii preşcolari, iar el fusese detaşat, un an, să urmeze o şcoală de partid la Bucureşti. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, lucrurile s-au înrăutăţit în 1989 când o şedinţă CPEx a fost convocată tocmai în legătură cu absolvenţii din acel an. Şi s-a decis eliminarea oricărei excepţii de la efectuarea stagiaturii. Să stea acolo unde au fost repartizaţi, a zis Elena Ceauşescu, dar să li se creeze condiţii. <Pot să trăiască şi în corturi>, a replicat şi mai dur Ceauşescu”, scrie istoricul şi psihosociologul Lavinia Betea, pe betea.ro.
Autori: Gabriela Antoniu, Costin Nistor, Ionela Bănărescu
CITEŞTE ŞI: Doina Cornea, glasul disidenţei anticomuniste, transmis printr-o păpuşă (Partea a III-a)
(Va urma)
Comentarii
