„Omeneşte vorbind, eu am iubit trei lucruri: femeile, vînătoarea şi vinurile bune”. Un interviu inedit cu Ion Gheorghe Maurer realizat de istoricul Marius Oprea (Partea I) | AUDIO
Istoricul Marius Oprea: Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Ion Gheorghe Maurer în primele zile ale lunii martie 1996, pe atunci în vîrstă de 93 de ani, venerabilul politician comunist, aproape orb, a dat dovadă de o luciditate şi o memorie neaşteptate pentru starea critică a sănătăţii sale.
Prilejul mi l-a oferit faptul că la 11 marte în acel an se împlineau şapte ani de la ”Scrisoarea celor 6”, primul (şi ultimul) act de dizidenţă în interiorul Partidului Comunist Român, act la care însă fostul şi cel mai longeviv prim-ministru al României comuniste (între 1962 şi 1974) nu a fost chemat să participe, deşi, ca şi restul semnatarilor, era ”marginalizat” de Nicolae Ceauşescu. Pegăteam cu această ocazie un documentar pentru Radio ”Europa Liberă”, unde eram pe atunci corespondent la biroul din Bucureşti. L-am întrebat, de la bun începput, pe domnul Maurer ce ştie despre “comploturile” urzite în partid în vederea înlăturării dictatorului Ceauşescu.
Mi-a răspuns, cu sinceritate, după cum se va vedea mai jos, că “eu n-am văzut pe nimeni avînd curajul să ia poziţie împotriva lui Ceauşescu, nici la început, nici mai tîrziu. Pot vorbi, totuşi, despre unul, pe care l-am cunoscut. Discutam împreună despre politica pe care o face Ceauşescu şi eram împreună de acord că este vorba despre o politică greşită. Acel om este Ion Iliescu. Era mult mai tînăr decît mine, îmi era vecin. Cînd eu mergeam în Herăstrău venea şi el, mai şedeam la vorbă, discutînd despre politica lui Ceauşescu. De restul nu ştiu”. Maurer nu s-a arătat surprins văzîndu-l pe Iliescu în fruntea ţării, după răsturnarea lui Ceauşescu. Aşa ceva era în logica lucrurilor şi a sistemului: “el era un om care, după ideile pe care le afirma, era pe o linie politică justă”, afirmă Ion Gheorghe Maurer, subliniindu-i lui Ion Iliescu caliităţile de comunist reformist. Cu o singură nuanţă, de amărăciune, dată de faptul că, după ce a ajuns la putere, “Iliescu n-a mai căutat să mă vadă. Mi-am explicat acest lucru, ca o măsură pentru a nu fi interpretat de oameni că este influenţat de mine în politică”, mărturisea în 1996 bătrînul lider comunist. A povestit, cum veţi vedea, multe. De la primul păcat al copilăriei, şi pînă la faptul că nu crede în Dumezeu
Marius Oprea: - Domnule Maurer, mă bucur că m-aţi primit şi că aţi fost de acord să purtăăm această lungă discuţie. Am să încep abrupt şi sper să nu vă supăraţi. Vă faceţi reproşuri că aţi fost comunist? Că aţi crezut în ceea ce, istoric, s-a dovedit a fi o ideologie falimentară şi, aş îndrăzni, criminală?
I.G. Maurer: Domnule Oprea, nu mai am timp nici măcar pentru reproşuri; am orbit, am diabet şi sufăr îngrozitor de gută; am trecut de 90 de ani. Durerea te poate duce să faci o punte spre adevăr, la modul personal. Eu rămîn însă convins de logica marxistă, de trecerea de la un sistem social la un alt sistem social, pe care am cunoscut-o şi chiar am asistat-o; acum trăiesc această a treia trecere, sau de fapt întoarcere la un soi de capitalism, trecere care poate să vină, se face în timp, nu imediat, dintr-o dată. Şi durează acest timp. Trecerea asta, de la un sistem social la alt sistem social se face prin rezolvarea contradicţiilor care apar în cadrul sistemului social respectiv. Eu am trăit şi acel sistem politic care pînă atunci se manifestase direct şi brutal obtuz faţă de capitalism, dar fără performanţă economică, am luptat în Războiul civil din URSS, am trăit şi NEP-ul (Novaia economistisceskaia polititika, n. M.O.), liberalizarea economică, un fel de revenire la un sistem deja verificat ca performanţă, dar cu alte valori, care în logica noii ideologii trebuiau distruse. În condiţiile Războiului Civil nu puteam supravieţui, chiar dacă tineri ca mine pe atunci şi-ar fi dat viaţa pentru cauză... Deci, prin rezolvări succesive şi în timp se va naşte sistemul nou.
Marius Oprea- Deci, nu aveţi să vă faceţi reproşuri?
I.G. Maurer: - Reproşuri îmi fac, pentru că, spre exemplu, n-am găsit sistemul, modul potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu, pentru că aici doriţi să ajungeţi, nu la amintirile mele. N-am găsit oamenii pentru treaba asta. Am aflat, bunăoară (dar mult mai tîrziu, după ce-l propusesem pe Ceauşescu, văzîndu-l tînăr, mai prostuţ şi în închipuirea mea controlabil ca secretar general al Partidului Comunist şi după ce Ceauşescu a fost ales, că sînt oameni, probabil în armată, care sînt împotriva lui. Niciodată însă, nici Bîrlădeanu, nici Apostol, nici Pîrvulescu nu au venit să îmi spună că ei ar fi împotriva lui Ceauşescu şi că vor să lupte împotriva lui.
Marius Oprea - De ce credeţi că v-au evitat?
I.G. Maurer.- Întrebarea mi-am pus-o şi eu. Probabil că şi-or fi zis că ăsta l-a propus pe Ceauşescu, deci nu ar fi de acord cu înlăturarea lui.
Marius Oprea - O întrebare mai sensibilă acum: vă e frică de moarte?
I.G. Maurer: De moarte? Nu mi-e frică, dragă. Aş putea să-ţi spun că, într-o oarecare măsură, mă preocupă să mor mai repede. Cu 93 de ani de viaţă nu trăieşti uşor…[dă din mînă a lehamite].
M.O.- V-aţi plictisit?…
G.M.- Şi asta, dar nu numai plictiseala. Plictiseala devine cu atît mai mare, cu cît din punct de vedere organic devii din ce în ce mai slab. Eu nu mai pot să merg, merg foarte puţin, merg greu. Scările astea le urc foarte greu, le cobor foarte greu. În general, viaţa unui om bătrîn nu e o viaţă nici uşoară, nici frumoasă.
M.O.- Vă mai vizitează prieteni?
G.M.- Foarte puţini. Nu mă vizitează decît doi oameni şi nepoatele mele – una e în America, alta în Germania. Mai vin să mă vadă… În rest, aproape nimeni…
M.O.- Deşi bănuiesc că aţi avut foarte mulţi prieteni…
G.M.- Am avut şi oameni pentru care am mai făcut cîte ceva. Nu că i-am servit neapărat, mai curînd le-am dat o satisfacţie, i-am ajutat.
M.O.- Trăiţi deci bătrîneţea cu amărăciune.
G.M.– Bătrîneţea o trăiesc cu foarte multe probleme. Spre exemplu nevastă-mea: a făcut o paralizie de pe urma căreia nu mai poate vorbi, nu se poate mişca. Aşa trăiesc în casă, de dimineaţă pînă seara, de seara pînă dimineaţa. Persoana care a trăit alături de mine o bună bucată de vreme e în halul acesta... Mai am un prieten care mai vine să mă vadă şi a cărui nevastă, deoarece are serviciu, îmi găteşte în fiecare duminică, să am şi eu o mîncare caldă. În rest, mezeluri, nevastă-mea nu mai poate să îmi gătească. Mai am un prieten, care este bărbatul şi tatăl primei neveste a fiului meu (care i-a făcut două fete). Am o amărăciune… Fiul meu nu prea vine să mă vadă. De scris, nu-mi scrie, ca şi cum n-ar şti să scrie. Nici măcar “noroc bun!”. În afară de aceşti doi oameni, nu mai vine nimeni. Practic, trăiesc într-o singurătate pe care, probabil, n-o s-o mai trăiesc decît în mormînt.
M.O.- Nu aveţi, nu vă încearcă acum, prin faptul că o duceţi atît de rău, sentimentul ratării?
G.M.- Eu, în viaţa mea am făcut greşeli. Nu există om să nu fi făcut. Una dintre greşelile mari pe care le-am făcut este alegerea lui Ceauşescu. E o greşeală mare. Aş fi putut să n-o fac, să las pe alţii să o facă. Asta e viaţa!...
M.O.- Sunteţi ateu?
G.M.- Da. Nu cred că Dumnezeu există, pentru că n-am nici o probă că există. Nu afirm însă că nu există. Poate să existe şi Dumnezeu, întrucît există şi lucruri pe care, nu numai eu, ci omul nu le ştie încă. Deşi, dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui să nu lase lucrurile atît de rău. Pentru că Dumnezeu trebuie să fie bun, trebuie să fie puternic, să facă ce crede că e bine. Şi ce crede că e bine să fie bine. Dar, pe Pămîntul ăsta, de cîtă vreme există el, este şi bine, este şi rău. Cum se-mpacă socotelile astea, nu ştiu.
M.O.- Sînteţi mulţumit de ce lăsaţi în urmă?
G.M.- Nu sînt prea mulţumit cu fiul meu. Ar fi putut să fie mai bun şi mai bine decît e. Eu nu m-am putut ocupa de el. Am avut treburi publice pe cap, cînd ar fi trebuit să mă ocup de el. Dar, asta este! Nu primesc din partea lui nici o veste, nici un telefon. Hai să zic că telefonul e scump, dar o scrisoare măcar, cîteva rînduri scrise pe o foaie de hîrtie, ca să ştiu că mai există.
M.O.- Vă preocupă cum vă vor privi oamenii şi istoria? Vă temeţi de judecata istoriei?
G.M.- Nu mă tem. Pentru că, dacă istoria se va face corect, nu numai să fie scrisă, acolo, pentru a condamna atunci se va vedea că am dus o existenţă stăpînită de anumite preocupări, că m-am luptat cu viaţa, cu sărăcia şi cu bătrîneţea, deci cu sfîrşitul acesta al vieţii, care este cum este.
M.O.- În prezent dumneavoastră sînteţi academician, Preşedinte de onoare al Asociaţiei de drept internaţional, aţi fost prim ministru timp de 13 ani, aţi fost ministru de externe. Ce credeţi că rămîne în urma acestei activităţi?
G.M.- Cîţiva ani în care am făcut ceea ce se putea face şi în care am asigurat acestui popor o viaţă destul de bună. După trecerea acestor ani, a venit ce a venit. În afară de asta, am făcut pentru poporul ăsta ce am crezut că trebuie să fac. Spre exemplu, eu am fost marxist. A fi marxist nu înseamnă a băga comunismul imediat în viaţă. A fi marxist înseamnă să îţi dai seama că istoria se face în funcţie de realităţi şi că aceste realităţi au o existenţă materială, în afară de existenţă spirituală. Că aceste realităţi impun spiritului anumite lucruri, care, încet, încet, fac viaţa spiritului şi, în consecinţă, viaţa societăţii. Deci, din acest punct de vedere, am ţinut să fac ceea ce viaţa actuală a societăţii impune ca realitate şi să mă apropii de ce va fi cîndva viaţa societăţii viitoare. Nu pentru că ştiu ce va fi şi cum va arăta societatea viitoare. Ci pentru că aflu în societatea de astăzi acele lucruri care se ciocnesc: antagonismele care trebuie rezolvate şi care, încet, încet, te duc la altă viaţă ca popor, ca societate... [suntem întrerupţi de o nepoată a sa, care îi dă un telefon portabil; Maurer confirmă un interviu pentru un post de televiziune german].
M.O. - Văd că dumneavoastră sînteţi foarte deschis faţă de oamenii care vă vizitează. De ce credeţi că alţi foşti membri marcanţi ai PCR nu au aceeaşi deschidere? [îi relatasem despre refuzurile lui Gheorghe Apostol şi Dumitru Popescu de a purta orice dialog].
G.M.- Asta nu aş putea să spun. Pentru că nu ştiu nici de ce au ajuns membri de partid.
M.O.- Aţi avut relaţii cu oamenii care în 1989 se aflau în anturajul lui Ceauşescu? Bobu, Postelnicu?
G.M.- Cu cine?
M.O.- Emil Bobu, Postelnicu...
G.M.- Nu, poate că i-am cunoscut, dar nu îmi aduc aminte de ei. N-am nici o părere despre ei, că nici măcar nu ştiu dacă i-am cunoscut!
M.O.- Dumneavoastră, dacă aţi fi rămas în preajma lui Ceauşescu, aţi fi sancţionat cultul personalităţii?
G.M.- Da, cultul personalităţii l-aş fi sancţionat, deoarece este o greşeală. Este, fără îndoială, ceva negîndit, şi, mai mult, e prost gîndit.
M.O. - Puteţi spune care erau, după părerea dumneavoastră, cele mai mari defecte ale lui Ceauşescu?
G.M.- Lipsa de inteligenţă şi lipsa de cultură. De la aceste defecte, au apărut o serie întreagă de lucruri nepotrivite şi greşeli. Un mare defect personal era tendinţa de a face totul pentru el. Asta era activitatea lui Ceauşescu: să facă totul pentru el. Sigur că avea alături de el pe cineva care avea acelaşi sistem de gîndire, iar acest cineva era nevastă-sa.
M.O.- Aţi cunoscut-o?
G.M.- Pe cine?
M.O.- Aţi cunoscut-o bine pe soţia lui Ceauşescu?
G.M.- Chiar aşa de bine n-am cunoscut-o, că n-am stat cu ea de vorbă despre ceva niciodată. Sigur, atunci cînd ne întîlneam ne spuneam “bună ziua!”, nimic mai mult. Dar sînt convins, cum spune lumea, că ea este cineva, dacă nu chiar singurul, care i-a băgat în cap ideile cele mai proaste.
M.O.- Există acum oameni, mai ales cei săraci, care regretă timpurile lui Ceauşescu...
G.M.- Într-o anumită măsură au dreptate. De ce? Timpurile lui Ceauşescu, o bucată de vreme, au avut totuşi stări economice, sociale ceva mai bune. Pe timpul lui Dej şi apoi, puţin, pe timpul lui Ceauşescu, erau anumite lucruri bune în viaţa omului. Astea s-au dus, ca urmare a greşelilor săvîrşite de Ceauşescu şi mai ales a greşelilor pe care le-a impus persistenţa stalinismului ca mod al său de gîndire.
M.O.- Domnule Maurer, dacă aţi fi mai tînăr şi mai în putere, la ce partid v-aţi duce? Ce politică aţi face?
G.M.- Aş face o politică marxistă, dar aş viza o economie de piaţă şi aş căuta să se realizeze democraţia prin mai multe partide.
M.O.- Cunoaşteţi activitatea Partidului Socialist al Muncii, condus de Verdeţ?
G.M.- Îl cunosc pe Verdeţ. Prea multă încredere în capul lui n-am. De aia cînd mi s-a cerut, cînd am fost întrebat dacă intru în partid, am spus că nu. Pentru că nu ştiu cum gîndiţi, le-am spus. Dacă aţi gîndi bine, aţi spune. Dar, eu nu am văzut afirmată gîndirea lui în mod clar.
M.O.- Mai există acum un nou partid socialist, al lui Tudor Mohora.
G.M.- Dar nu ştiu nici acela ce vrea. Că ce spune, despre lefuri mai mari şi altele, nu reprezintă teoria partidului, astea sînt nişte idealuri pe care şi le propune. Eu sînt de acord cu ce spune Mohora sau cum îi zice şi cu PSM. Dar cum duci la realizare aceste lucruri, cum trebuie ca ele să se facă, nu spune nimeni.
M.O.- În partidul de guvernămînt, Partidul Democrat Social din România, aveţi încredere?
G.M.- Am încredere în măsura în care aceşti oameni s-au orientat către interpretarea justă a marxismului, şi-au dat seama că n-am ieşit încă din capitalism, că în capitalism se produc evenimentele care constituie treptele de realizare a societăţii viitoare, prin rezolvarea contradicţiilor care apar în societatea capitalistă, deci că nu poate fi schimbată economia de piaţă, democraţia. Dacă mă gîndesc însă la tactica pe care o utilizează în societatea aceasta capitalistă, cu proprietate privată, cu democraţie, am încredere atît în Partidul Socialist al Muncii, care afirmă aceste lucruri, cît şi în partidul care conduce astăzi.
M.O.- Dacă aţi avea ocazia să staţi de vorbă cu Iliescu, ce l-aţi sfătui?
G.M.- Nu pot să îi spun prea mult, pentru bunul şi simplul motiv că din cauza faptului că nu mai văd, nu mai pot citi ziarele, cărţile. Mi-a trimis doamna aceasta (Lavinia Betea, n.M.O.), care a scris cartea cu titlul Maurer şi lumea de astăzi, dar eu nu pot să o citesc. Aştept şi eu să găsesc pe cineva care să îmi poată citi cartea, să văd şi eu ce am spus. Dumneata ai citit cartea? Cum o găseşti?
M.O.- Vă pot spune că am fost mulţumit de faptul că am găsit la dumneavoastră acea sinceritate pe care alţi foşti lideri comunişti nu o au acum. Adică unii fie că nu vor să vorbească deloc, fie că atunci cînd vorbesc îşi acoperă greşelile şi eşecurile sistemului comunist, dînd vina pe alţii. Să revin. Domnule Maurer, îmi spuneaţi înainte de a porni înregistrarea că dumneavoastră nu aţi minţit decît o singură dată. Vă rog să reluaţi firul povestirii.
G.M.- Aveam aproximativ 10 ani şi am vrut să-mi cumpăr un pistol. Era un pistol pe vremea aceea care avea capse cu alice. I-am cerut mamei să-mi de 1 leu şi 50 de bani, că atît costa. Mama nu a vrut să-mi dea, spunînd că a mă juca cu acel pistol este destul de neplăcut, întrucît era ca o armă de foc. Atunci i-am furat banii, adică am minţit-o spunînd că am nevoie de bani pentru altceva, dar eu mi-am luat pistolul.
M.O.- Cum aţi reuşit să supravieţuiţi în elita comunistă, păstrîndu-vă, totuşi, sinceritatea?
G.M.- În parte, şi datorită faptului că n-am spus chiar tot ce gîndeam în faţa celor de la Moscova. Am fost silit să tac o serie de lucruri, după cum am fost silit să şi accept unele lucruri cu care nu eram de acord. Cînd am organizat evadarea lui Gheorghiu-Dej, puţin înainte de 1944, i-am spus lui că nu vreau să intru în nici un fel de organizaţie de partid, deoarece vreau să scriu o carte despre Marx, despre gîndirea esenţială a lui Marx, pentru că şi Marx a făcut greşeli, despre ce înseamnă socialismul construit de Stalin şi cum a înţeles Marx, care a făcut la un moment dat greşeala să îşi numească partidul socialist. Dej, pe care l-am scos eu din lagărul de la Tîrgu Jiu, mi-a spus că bine, o să te lăsăm să scrii cartea. El ştia cam ce gîndesc eu despre socialismul pe care-l construieşte Stalin. Mi-am asumat răspunderea, am zis că o să văd dacă stau în ţară sau o şterg din ţară, ca să nu-mi dea una-n cap, cum a păţit Foriş, aşa că, datorită acestui lucru, la început n-am intrat în partid. Peste puţin timp, a venit Dej la mine şi mi-a spus că trebuie să intru în conducere, deoarece el nu se înţelegea cu Ana Pauker, cu Vasile Luca, Teohari Georgescu, care făceau parte din conducere. Aşa a trebuit să intru. Şi intrînd în partid, întrucît am afirmat anumite lucruri, Beria, ministrul de interne din Uniunea Sovietică, a dat ordin să fiu omorît. Cel care a primit ordinul era ministrul de interne român, un rus, Pantiuşa Bodnarenko, care a fost prins în România făcînd propagandă comunistă, băgat în puşcărie şi apoi a ajuns ministru, zicîndu-şi Pintilie Gheorghe. El ţinea mult la mine, l-am ajutat ca avocat cînd era închis, acum căuta să găsească martori pentru a mă condamna şi a fi împuşcat. Cînd se îmbăta, pentru că bea straşnic, venea la mine şi îmi plîngea pe umăr. Aşa a trecut o bună bucată de vreme... În conducere am căutat să fac o serie întreagă de lucruri care se împăcau cu punctul meu de vedere asupra modului de a înţelege gîndirea marxistă. Pentru că Marx a avut dreptate în două lucruri: pe fundamentul istoriei, pe ce se sprijină istoria şi dialectica materialistă. Două aspecte absolut adevărate, care sînt şi astăzi adevăruri. Eu am încercat să introduc anumite lucruri în cadrul activităţii Partidului Comunist din România, am încercat să alcătuiesc politica de piaţă. În parte am reuşit, după aceea a dat totul peste cap Niculăiţă Minciună, adică Ceauşescu.
M.O.- N-aţi mai ajuns să scrieţi niciodată acea carte de care aţi pomenit.
G.M.- Nu, pentru că această carte, care reprezenta modul în care trebuie aplicat marxismul arăta ceea ce este de făcut în ţările dezvoltate dar şi ce este de făcut în ţările subdezvoltate, aşadar studiu şi într-o parte şi în alta. Iar asta reclama o foarte mare documentare, care era greu de făcut. Dacă pentru ţările dezvoltate se găseau multe lucrări şi lucrări ale unor marxişti, în ţările subdezvoltate erau mai greu de găsit asemenea lucrări.
M.O.- Pe de altă parte, aţi fi putut întîmpina ostilitate...
G.M.- Ei bine, nu am spus tuturor colegilor de partid faptul că scriu o carte. Dej ştia de asta şi chiar dacă i-aş fi spus unuia sau altuia, n-aveam deloc de gînd să le spun ce vreau să scriu în ea.
M.O.- Dumneavoastră aţi afirmat în interviul dat doamnei Lavinia Betea că în conducerea partidului unde aţi stat foarte multă vreme singurul prieten v-a fost Dej. Vreau să descrieţi acum natura relaţiilor dumneavoastră cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, prin comparaţie, natura relaţiilor pe care le-aţi avut cu Ceauşescu.
G.M. - Era o relaţie de prietenie strînsă. Dej era un om sincer, un om care gîndea. Cînd, din cauza unui cutremur, o parte din Doftana, unde era închis Dej, s-a dărîmat eu m-am dus acolo, să văd ce e cu el. Directorul închisorii i-a dat drumul să meargă cu mine la Cîmpina. Am stat atunci de vorbă cu el, i-am explicat ce gîndesc eu despre politica lui Stalin şi ce ar trebui să facem noi. Dej a fost de acord cu mine. L-am dus înapoi la închisoare şi directorul închisorii a fost surprins că în loc să fugă, să evadeze, a venit înapoi. Dej n-a vrut să evadeze, pentru că îi era teamă că cei care conduceau atunci partidul ar fi hotărît să îi dea una-n cap.
M.O.- Vă referiţi la Ştefan Foriş, secretarul general de atunci?
G.M.- Da.
M.O.- Deci aţi fost foarte bun prieten cu Dej. Pornind de la faptul că dumneavoastră, ca avocat, l-aţi ajutat foarte mult în perioada detenţiei lui. După aceea, după ce dumneavoastră aţi intrat în partid şi Dej s-a confruntat în partid cu Ana Pauker, cu Vasile Luca şi cu Teoharie Georgescu.
G.M.- Înfruntările apăreau din cauză că fiecare îşi spunea punctul de vedere cu foarte puţine argumente. Se trecea la vot. Argumente propriu zise avea Dej şi cu mine, care voiam să-i convingem şi pe ceilalţi. Dintre ei, o parte erau convinşi iar după ce votau împotriva susţinerilor noastre, veneau şi spuneau: “Eu sînt de acord cu tine, dar n-am ce face, a trebuit să votez cu Ana Pauker.”
M.O.- Descrieţi-ne puţin episodul devierii de dreapta, de care au fost acuzaţi Ana Pauker, cu Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, momentul victoriei lui Dej asupra taberei lui Ana Pauker.
G.M.- Momentul victoriei e dat de faptul că, la un moment dat, Ana Pauker a trebuit să plece [la Moscova, din motive de sănătate – n.M.O.]. A plecat, iar Dej şi-a ales o conducere mai apropiată de gîndirea lui. Asta e!
M.O.- Aş vrea să vă referiţi acum la faptul că în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a existat o represiune foarte puternică faţă de cei care nu erau comunişti. Dej este acuzat acum de patronarea a foarte multe crime.
G.M.- S-ar putea, între-o oarecare măsură, să fie adevărat. Dej a trebuit să ia măsuri împotriva celor care gîndeau altfel decît el, nu atît în partid, cît în afara partidului, împotriva acelor oameni care erau bănuiţi că au o activitate împotriva partidului. Severitatea lui Dej din acest punct de vedere este o urmare a politicii pe care i-a impus-o Moscova, adică Stalin. Pentru că Stalin avea un obicei “bun”: cum un om nu era de acord cu el, îi trăgea una-n cap! Aşa se spune chiar că numărul celor care au murit în urma ordinelor lui Stalin depăşeşte numărul de 20 de milioane. Dej era subordonat conducerii politice a Rusiei staliniste. Asta a trebuit să facă! O serie întreagă de lucruri pe care le făcea pentru că erau impuse de Moscova, le făcea cu Securitatea, fără ca să mi le spună şi mie. Cu Securitatea am avut de a face foarte puţin. Singurul lucru, atunci cînd era Pantiuşa (Pintilie Gheorghe), era că mai beam cîte un pahar de vin, pentru că Pantiuşa bea, dar bea solid.
M.O.- Dumneavoastră aţi cunoscut miniştri de interne, fruntaşi ai Securităţii. I-aţi cunoscut deci pe Pintilie Gheorghe, pe Nicolski, pe Drăghici?
G.M.- Eu i-am cunoscut, dar, în conducerea ţării, ministrul de interne lucra nu cu mine, ci cu conducerea partidului. Adică partidul avea controlul activităţii Internelor. În Biroul Politic se discuta cîte o problemă din acestea, dar nu în detaliu. Spre exemplu, arestarea unui om şi omorîrea unui om, nu se discutau în Biroul Politic. Aici se implica primul secretar şi ministerul de interne.
M.O.- Practic, în aceste acţiuni era o legătură directă între Dej şi fie Teoharie Georgescu, fie, după aceea, Drăghici...
G.M.- Şi Teohari Georgescu şi Drăghici erau oamenii Moscovei.
M.O.- Vă rog să faceţi o comparaţie între natura relaţiilor dumneavoastră cu Dej şi natura relaţiilor pe care le-aţi avut cu Ceauşescu.
G.M.- Eu, pe Ceauşescu l-am cunoscut fără să am cu el nici o discuţie, niciodată, pînă cînd l-am propus eu pentru conducerea partidului, după moartea lui Dej. Dej însă, mi-a vorbit de Ceauşescu ca fiind un om care munceşte. Ăilalţi… ăilalţi cam beau. Dej îmi spunea că Ceauşescu nu bea, munceşte, îşi vede de treabă, mi-a vorbit bine despre el, iar eu mi-am format o idee destul de bună despre Ceauşescu. Cu atît mai mult cu cît Ceauşescu a fost cu mine în vizita pe care am făcut-o în China. Acolo am fost pentru a primi din partea Chinei un sprijin pentru politica pe care vroiam să o facem noi, un sprijin împotriva acţiunilor la care, eventual, ar fi apelat Stalin. Acolo am arătat că Uniunea Sovietică are o politică greşită şi că ne impune nouă o anumită politică. Ceauşescu i-a spus atunci lui Mao Tse Dong că Moscova ne-a luat Basarabia. Deci, el a acuzat Uniunea Sovietică de luarea Basarabiei. Eu am văzut în această poziţie pe care a luat-o Ceauşescu o orientare împotriva conducerii sovietice şi datorită acestui lucru i-am acordat încredere. Cînd Dej, înainte de a muri mi-a spus să iau eu conducerea, am refuzat. Mă cheamă Maurer – sînt cu mama franţuzoaică, cu tata neamţ. Dacă eu aş fi luat conducerea, acest lucru n-ar fi fost privit cu simpatie, cu înţelegere. Deci, conducerea trebuia să o ia altcineva. Astfel, împreună cu Dej, am ajuns la concluzia că la conducere ar trebui să vină Ceauşescu, iar el mi-a sugerat să fac această propunere pe loc. Eu i-am zis atunci că pentru a face acest lucru trebuie ca părerea lui să fie discutată mai întîi în conducerea de partid. Dej a spus că îi va chema pe toţi, să vorbească cu el, i-a chemat şi, după o bucată de vreme, nu prea mult, mi-a zis că a vorbit şi că toată lumea e de acord. Prin urmare, i-am convocat şi le-am spus să trecem la aplicarea măsurii. S-au ridicat împotriva acestui lucru Drăghici, care a spus că el e contra (Drăghici era omul Moscovei, pentru că la Interne Moscova îşi aranja oamenii). Tot contra a fost şi Ceauşescu. El s-a justificat spunînd că nu e bine să facem aşa ceva atîta vreme cît Dej este bolnav, pentru să ar putea să-i facă rău.
M.O.- Nu s-a pus problema ca Apostol să fie înlocuitorul lui Dej?
G.M.– Nu. Problema s-a pus pentru Ceauşescu. Ei, datorită acestui lucru, eu am avut o oarecare consideraţie pentru Ceauşescu. Cînd l-am propus, am crezut că e un om care munceşte, îşi va vedea de treabă. Sigur, nu l-am propus numai eu, şi alţii au fost de acord cu propunerea mea. Nu numai cei care făceau parte din conducere, ci şi alţii, cu care mai şedeam de vorbă. O bucată de vreme, Ceauşescu a muncit serios. Ţinea seama de gîndirea celorlalţi, ţinea seama şi de gîndirea mea, discutam împreună o serie întreagă de lucruri şi, în general, făcea cam ceea ce se hotăra. Cam după doi ani şi-a organizat din nou conducerea, a băgat o serie de oameni noi în conducere şi atunci a început să facă ceea ce îi trecea prin cap lui. Chema pe fiecare ministru, îi spunea “faci cutare lucru, dar nu-i spui lui Maurer!” Eu am fost informat despre treaba aceasta, am văzut făcîndu-se anumite lucruri care nu erau la locul lor. Îl întrebam pe ministru, care îmi spunea că a făcut aşa pentru că aşa a primit dispoziţie de la Ceauşescu. Am vorbit cu Ceauşescu, i-am arătat că asta e o politică total necugetată. Dacă vrea să facă ceva, să spună, să discutăm! Să îşi arate fiecare motivele pentru care are părerea respectivă. Cînd am văzut că nu înţelege nimic, i-am spus că plec, demisionez. Acest lucru s-a petrecut ceva mai înainte de 1974. Lui nu-i convenea să plec, pentru că eu aveam o anumită reputaţie printre conducătorii ţărilor capitaliste. Îi văzusem, stătusem de vorbă cu ei, iar lui Ceauşescu nu i-ar fi convenit nici măcar ca ei să întrebe de ce am plecat. Si, ca să nu demisionez, mi-a organizat un accident de maşină. A intrat în mine un camion, pe care Ceauşescu l-a pus să mă aştepte pe drumul pe care îl făceam la întoarcerea de la vînătoare, spre Sfîntu Gheorghe. Am avut un accident de maşină foarte grav, cu răni foarte puternice, mi-a fost spart bazinul, mai multe oase rupte, piciorul drept l-am avut scos din şold, mîna stîngă din umăr. Eram invitat de un vechi prieten, doctor, la o vînătoare lîngă Sfîntu Gheorghe, pe la Băile Şugaş. La un moment dat, maşina de protecţie din faţă a ajuns prea departe de maşina în care mă aflam şi în care a intrat un camion venit de pe contrasens. Cînd m-au ridicat şi m-au băgat într-o maşină care se aflase în faţa acelui camion, le-am spus să mă ducă la spital. La Sfîntu Gheorghe, unde era doctorul cu care mergeam eu la vînătoare. N-am vurt să mă transporte la Bucureşti, puteau să mă omoare pe drum sau la spital. Am fost dus acolo, la prietenul meu, m-au operat, operaţia a durat mai bine de patru ceasuri. Trebuia să-mi taie şi burta, pentru a-mi scoate sîngele de acolo, dar nu au mai făcut-o chiar atunci, fiindu-le frică să nu mor. Am stat vreo lună de zile, poate ceva mai puţin, cu sîngele în burtă, pînă să-mi facă o nouă operaţie, pentru a-l scoate de acolo. Sîngele din burtă însă s-a stricat şi din această cauză am făcut o orhită dublă. Orhita dublă era o boală care se făcea în general atunci cînd aveai sculament. Astfel, în afară de operaţia la care mă aşteptam, am mai avut parte de una, prin care mi-au fost tăiate organele genitale, rămînînd impotent.
M.O.- Care au fost sentimentele dumneavoastră după acest necaz pe care vi l-a provocat Ceauşescu?
G.M.- Desconsiderare totală.
M.O.- L-aţi urît?
G.M.- Nu l-am urît, ci l-am dispreţuit. Mi-a luat o parte din viaţă. Omeneşte vorbind, eu am iubit trei lucruri: femeile, vînătoarea şi vinurile bune. Dar mi-am dat seama pe propria piele cît e de periculos şi că merge pe o linie de conducere dictatorial, că nu este un om de convingere. El apoi a fost de acord să plec, să-mi dau demisia, pentru că a putut să spună că am plecat ca urmare a accidentului, că nu mai pot munci. Deci, am ieşit la pensie.
M.O.– Îmi puteţi descrie cam cum a decurs viaţa dumneavoastră de pensionar în anii 80?
G.M.- Am stat, am lucrat pentru a scrie cartea aceasta – aveam nevoie de o foarte bună documentare. Am lucrat la ea, dar nu am ajuns să o scriu.
M.O.- Să vorbim acum despre disidenţele create în partid împotriva lui Ceauşescu. Cîte luări de poziţie au existat împotriva lui, începînd de la numirea sa ca secretar general al partidului?
G.M.- Eu n-am văzut pe nimeni avînd curajul să ia poziţie împotriva lui Ceauşescu, nici la început, nici mai tîrziu. Pot vorbi, totuşi, despre unul, pe care l-am cunoscut. Discutam împreună despre politica pe care o face Ceauşescu şi eram împreună de acord că este vorba despre o politică greşită. Acel om este Ion Iliescu. Era mult mai tînăr decît mine, îmi era vecin. Cînd mergeam în Herăstrău venea şi el, mai şedeam la vorbă, discutînd despre politica lui Ceauşescu. De restul nu ştiu, că n-a venit să stea de vorbă cu mine mai nimeni.
M.O.- Totuşi, la sfîrşitul anilor 80 au existat luări de poziţie. Să ne amintim Congresul al XII-lea, cînd s-a ridicat Pîrvulescu… Apoi a fost şi acea împrejurare a Scrisorii celor 6. Aţi luat cunoştinţă de scrisoare înaintea iniţierii ei?
G.M.- Nu am luat.
M.O.– Care a fost motivul pentru care Apostol, Brucan, Corneliu Mănescu nu v-au contactat?
G.M.- Probabil că s-au gîndit că n-o să fiu de acord cu ei. Şi eu, cînd am auzit despre scrisoare, mai tîrziu, m-am întrebat de ce oamenii ăştia, care mă cunoşteau bine, care ştiau cum şi ce gîndesc, nu au stat de vorbă şi cu mine.
M.O.- Silviu Brucan afirmă că a avut intenţia să vă contacteze, dar v-a văzut, tocmai cîn d lucrau la ea, că v-aţi dus la aniversarea lui Ceauşescu şi că v-aţi pupat cu Ceauşescu. Asta l-ar fi determinat să nu vă mai caute, să nu vă mai consulte.
G.M.- Da, se poate ca asta să fie. Ceauşescu de cîte ori apărea în public cu mine, venea să mă sărute sau să manifeste o consideraţie pe care o avea faţă de mine, lucru care nu era adevărat. Dacă ar fi avut o consideraţie, am fi stat de vorbă, am fi discutat. Or, cînd îi spuneam să facă un anumit lucru şi îi arătam pentru ce, îmi spunea “Eu sînt contra. Să mergem să discutăm la Conducere.” Şi toată lumea din conducere era de acord cu el
M.O.- Să ne întoarcem la Scrisoarea celor 6. I-aţi cunoscut bine pe toţi semnatarii ei…
G.M.- Să mai vedem o dată care sînt ei, să îmi amintesc.
M.O.- Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan. Care erau relaţiile cu aceştia în 1988, în momentul în care a apărut scrisoarea.
G.M.- Foarte slabe, asta e adevărat. Cu Apostol stăteam mai mult de vorbă, dar nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. Brucan, la fel, dar cu el stăteam mai puţin de vorbă. Cu Pîrvulescu tot aşa, nu prea aveam o bună idee despre inteligenţa lui. Cu Răceanu, abia dacă am vorbit de cîteva ori. Despre Bîrlădeanu aveam o bună impresie. Era un om care a învăţat, care făcuse doctoratul la Iaşi. Dar el nu a venit să-mi spună niciodată despre ce aveau de gînd să facă.
M.O.- Deci, nu vi s-a spus nimic despre această scrisoare, despre intenţia lor?
G.M.- Nimic.
M.O.- Aţi ascultat apoi conţinutul ei la Radio? La Europa liberă sau la BBC?
G.M.- Nu, dar am aflat după aceea de scrisoare. Eu am fost foarte surprins şi necăjit că nici unul dintre oamenii ăştia nu a venit să stea de vorbă cu mine.
M.O.- Ce părere aveţi despre conţinutul scrisorii?
G.M.- Nu-l ştiu.
M.O.- Vă dau cîteva puncte aici: cei şase protestează împotriva sistematizării satelor, împotriva decretului care interzicea românilor să aibă relaţii cu străinii, împotriva demolării Bucureştiului, împotriva securităţii, împotriva dezastrului economic şi împotriva izolării României, a relaţiilor internaţionale ale României care, la vremea aceea, erau la pămînt. Care este punctul dumneavoastră de vedere faţă de acest conţinut? Aţi fi semnat?
G.M.- Categoric. Relaţiile cu ţările dezvoltate, capitaliste, eu le-am creat. Eu am fost în aceste ţări, am stat de vorbă cu cei din conducerea lor. În Franţa, am vorbit mai bine de două ceasuri cu De Gaulle. Pe baza discuţiilor pe care le-am avut cu De Gaulle, acesta a venit în România, mai tîrziu. După ce s-a dus cu Ceauşescu şi cu el la Craiova, la întoarcere, De Gaulle a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am întîlnit şi mi-a spus că Ceauşescu este un ţăran mincinos. Da, sînt de acord cu enunţul scrisorii. Pentru că şi măsurile economice şi politice luate de Ceauşescu erau absolut nepotrivite cu interesele României.
M.O.- După ce această scrisoare a fost făcută publică, semnatarii ei au avut, cum era şi de aşteptat, de suferit din partea Securităţii. Dumneavoastră v-aţi fi supus unui asemenea risc?
G.M.- Da, m-aş fi supus.
M.O.- Cu toate că ştiaţi, din proprie experienţă, despre Ceauşescu că nu s-ar fi dat
în lături de la nimic?
G.M.- Aş fi considerat că, totuşi, o scrisoare semnată de mai mulţi oameni care aveau anumite posturi în conducere şi o activitate în partid ar fi putut să aibă un ecou împotriva acelei politici.
M.O.- V-aş ruga acum să estimaţi care a fost efectul scrisorii în rîndul membrilor de partid marcanţi, rămaşi alături de Ceauşescu în 1988.
G.M.- După părerea mea, nici unul. Nimeni nu a avut nici un fel de atitudine împotriva lui Ceauşescu.
M.O.- Nici măcar nu credeţi că au început să se teamă? Să prevadă sfîrşitul?
G.M.- Asta cred, dar n-am vorbit cu ei, cu nici unul. Nici după ce s-a aflat de scrisoare. Nici unul dintre ei nu a venit să mă întrebe care e părerea mea.
M.O.- Ce credeţi că gîndea Ceauşescu despre scrisoare?
G.M.- Desigur că nu se gîndea decît ca la ceva care era împotriva lui şi, deci, trebuie combătut.
M.O.- Credea că nu este practic decît de un atac la persoană? Deşi era de fapt o analiză a României, din punct de vedere economic şi politic, la care el adusese ţara. Oare să nu fi conştientizat nici un moment că trebuie să ia acele măsuri pe care cei şase le propuneau? Vi le citesc: i se cerea lui Ceauşescu o declaraţie că renunţă la planul de sistematizare a satelor, să restaureze garanţiile constituţionale privind drepturile cetăţenilor şi să pună capăt exportului de alimente. În locul măsurilor, cei şase au fost izolaţi. Ce puteţi spune despre această atitudine a lui Ceauşescu?
G.M.- Era o atitudine a omului care dă în capul celor care i se ridică împotrivă.
M. O - Credeţi că el s-a socotit pînă la sfîrşit singurul om capabil să conducă România?
G.M.- Sînt convins.
M.O.- Totuşi, în cadrul P.C.R. s-a vorbit foarte mult, în toată istoria lui, de critică şi autocritică. Ajunsese Ceauşescu imun la aşa ceva?
G.M.- Absolut. Dacă ar mai fi fost cît de cît valabil, nu ar fi făcut ce a făcut.
M.O.- Care credeţi că au fost efectele Scrisorii?
G.M.- Cred că nu a fost suficient de cunoscută. A fost cunoscută, în parte, ceva mai tîrziu. Dar oameni care să fie împotriva ei nu au fost, la fel cum nu prea au existat nici cei care să i se solidarizeze.
M.O.- Dacă dumneavoastră aţi fi fost contactat de cei şase, aţi fi adus completări la conţinutul scrisorii?
G.M.- Nu. Eu însă aş fi făcut altceva. I-aş fi întrebat pe oamenii ăştia, dacă trimiţîndu-i lui Ceauşescu scrisoarea, înainte de a ne da seama cum o va primi, nu crem o situaţie neplăcută. Eu aş fi stat de vorbă cu oamenii aceştia, să întreb de ce să-i cerem lui Ceauşescu un anumit lucru şi să nu facem altfel această acţiune. Adică nu să-i cerem, ci să căutăm să îi impunem. Un astfel de lucru s-ar fi putut face căutînd în cadrul partidului elementele cu care puteam lucra împotriva politicii lui Ceauşescu.
M.O.- Deci, să cîştigaţi de partea dumneavoastră cît mai mulţi fruntaşi ai partidului. Credeţi că ar fi fost posibil?
G.M.- În orice caz, trebuia încercat.
M.O.- Vorbeaţi ceva mai înainte despre relaţiile pe care le aveaţi cu Ion Iliescu. Ne puteţi detalia unele discuţii pe care le-aţi avut cu el?
G.M.- Puţine. Pentru că Ion Iliescu îşi spunea părerea lui despre un lucru. În general, cu acel lucru eu eram de acord şi aici era vorba despre păreri în legătură cu politica lui Ceauşescu.
M.O.- De ce credeţi că Ion Iliescu nu a fost contactat de cei şase pentru a semna şi el scrisoarea?
G.M.- Nu ştiu.
M.O.- Pentru că şi Ion Iliescu gîndea, cred, în 1988 la fel ca şi semnatarii scrisorii...
G.M.- E adevărat.
M.O.- V-a surprins faptul că după 89 l-aţi văzut în frunte pe Ion Iliescu?
G.M.- De surprins nu aş putea spune, dat fiind faptul că el era un om care, după ideile pe care le afirma, era pe o linie politică justă. El mergea după economia de piaţă. Eu am căuta să fac economia de piaţă cînd trăia, încă, Dej. Sigur că dacă aş fi recurs la o economie de piaţă în adevăratul înţeles al cuvîntului, aş fi avut de a face cu tovarăşul Stalin... Atunci, am căutat să fac economia de piaţă stabilind existenţa mandatarilor. Mandatarii erau comercianţi, propriu-zis. Erau cei care primeau mandat din partea celui care fabricau mărfurile (în cea mai mare măsură statul), pentru a le vinde. Da, pentru a nu bate prea tare la ochi, i-am botezat pe acei comercianţi “mandatari”, negustorii mandatari. A fost un fel de NEP românesc…
M.O.- Care a fost ultima întîlnire cu Ion Iliescu? V-aţi mai întîlnit după 1989 cu el?
G.M.- De foarte puţine ori, poate de două sau trei ori. Iliescu n-a mai căutat să mă vadă. Mi-am explicat acest lucru, ca o măsură pentru a nu fi interpretat de oameni că este influenţat de mine în politică.
M.O.- Ne apropiem de finalul discuţiei noastre [discret, nepoata domnului Maurer îmi atrage atenţia că trebuie să încheiem; dintr+o cameră alăturată, se aud chemările stinse ale doamnei Maurer]. Vă rog să îmi spuneţi, deşi pare prozaic, care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră şi aceea care v-a marcat, deprimat profund?
G.M.- N-aş putea să spun... Am avut zile mulţumite, am avut mulţumiri şi din activitatea politică şi din viaţa personală. Care dintre ele a fost cea mai fericită, e greu de spus. Dar cea mai tristă a fost atunci cînd mi-am dat seama că accidentul pe care l-am avut a fost aranjat. Înainte de a-mi pierde cunoştinţa, după accident, mi-am dat seama că a fost pus la cale. Pe şosea, cînd veneam, aveam două maşini care erau înaintea mea şi care claxonau pentru a avertiza maşinile care veneau din sens opus... Şi apoi, între camionul care m-a lovit şi maşina mea a mai existat o altă maşină. Ocupanţii acelei maşini ar fi trebuit să fie foarte răniţi, dar n-a fost aşa, ei au fost aruncaţi afară... De aceea, cînd oamenii au spus să mă ducă la Braşov, pentru că acolo ar fi fost spitale mai bune, eu am refuzat, cerînd să fiu dus la Sfîntu Gheorghe, unde era medic prietenul meu de vînătoare, în care aveam încredere. Un alt moment ar fi acela cînd am fost împotriva alegerii lui Ana Pauker ca prim secretar. Eu am fost chemat de Stalin să îi explic de ce am fost împotriva ei. Ştiam deci că Stalin e cel care a hotărît-o pe ea în fruntea partidului. Am fost singurul din conducere care a luat atitudine împotriva venirii lui Ana Pauker la conducere. Restul toţi au fost de acord, inclusiv Dej. Lucrurile se întîmplau cam prin 45-46… Deci am fost chemat de Stalin, la Moscova. Acolo, el m-a întrebat de ce am fost împotriva ei. I-am explicat, spunîndu-i că e femeie. Poporul român, urmare a contextului istoric în care au trăit are un nivel de cultură ceva mai scăzut faţă de alte popoare, din ţările dezvoltate. În ochii românului, femeia e pe locul al doilea, bărbatul e pe primul loc. Şi la biserică, în sat, bărbaţii stau în faţă şi femeile în spate. Deci, dacă Ana Pauker ar fi aleasă, marea masă s-ar întreba ce fel de partid e acesta, pe care îl conduce o femeie. De aceea am fost împotriva lui Ana Pauker (i-am spus lui Stalin – de fapt eram împotriva ei pentru că era 100% de partea lui Stalin). Stalin a ascultat, după care m-a lăsat să plec. Cînd am ajuns acasă, am găsit dispoziţia dată de Beria, ministrul de interne rus, de a fi dat afară din Biroul Politic, din Comitetul Central şi să se găsească martori care să declare că sînt spion în slujba francezilor, americanilor, englezilor… dar nu m-a omorît! A căpătat deci convingerea că eu am avut o atitudine justă, aceea de a nu admite o femeie în fruntea partidului!
M.O.- Spre sfîrşit, prin 1989, de pildă, la Scrisoarea celor 6, vă era frică de Securitatea lui Ceauşescu?
G.M.- Teamă nu mi-a fost. Nu pentru că nu aş fi socotit drept posibil să fiu măturat, ci pentru că, în general, nu mi-era teamă. După accidentul avut, Ceauşescu nu mai avea cum să mă omoare, pentru că atunci ar fi trebuit să dea socoteală celor din străinătate.
M.O.- Aţi avut cumva necazuri din partea Securităţii, pînă în 1989?
G.M.- Necazuri propriu zis nu am avut. Ştiam că Securitatea mă supraveghează, ca să ştie ce fac şi că trebuie să îi raporteze lui Ceauşescu tot, cu cine mă întîlnesc, cu cine stau de vorbă şi aşa mai departe.
M.O.- Cu ce sentimente aţi trăit dumneavoastră zilele din decembrie 1989?
G.M.- Cu o anumită mulţumire. Sigur că a însemnat şi multă tristeţe, cu morţii care au fost, copii, femei… dar, ceea ce constituia pentru mine o mulţumire era faptul că poporul ăsta a înţeles că trebuie să se arate în faţa lui Ceauşescu. Am înţeles atunci că acest popor este în stare să îşi asume riscul care îl presupunea o astfel de atitudine răzvrătită.
M.O.- Dumneavoastră nu v-aţi gîndit niciodată în anii 80 să luaţi atitudine fermă împotriva lui Ceauşescu?
G.M.- Nu. Pentru că acest lucru ar fi însemnat că plăteşte românul, nu numai Ceauşescu. Nu aş fi rezolvat nimic. Dacă aş fi luat atitudine împotriva lui, mi-ar fi tras una în cap, cum a încercat să o facă atunci, cu accidentul. În afară de această lipsă de eficienţă a eventualei mele împotriviri, dacă aş fi fost omorît, cei din afară, prinzînd de veste, ar fi fost foarte supăraţi, iar lucrul acesta tot asupra poporului s-ar fi abătut.
M.O.- Aţi urmărit care au fost evoluţiile politice din România, după decembrie 1989. Cum priviţi aceste evoluţii? Sînteţi, de exemplu, de acord cu renaşterea partidelor istorice, cu actualul proces politic din România?
G.M.- Da. Sigur, anumite lucruri nu sînt în întregime cuminţi – cred că în România sînt mult prea multe partide. Asta e vina celor care creează aceste partide şi nu este un lucru impus. Fără discuţie însă, mai multe formaţiuni politice reprezintă un lucru normal.
M.O.- Colegi de-ai dumneavoastră, Silviu Brucan sau Alexandru Bîrlădeanu au intrat în politică după 1990. Ce v-a determinat să nu intraţi în politică?
G.M.- Vîrsta.
M.O.- Chiar şi aşa, aţi fi putut totuşi să deveniţi consilier, nu să intraţi efectiv în politică, în Parlament, să daţi sfaturi. Nu v-aţi gîndit să propuneţi aşa ceva?
G.M.- Eu să propun, nu. Aşteptam însă să mi se propună. Mă gîndeam că Iliescu cel puţin va veni să mai schimbăm o vorbă. Nici Bîrlădeanu n-a venit să-mi zică absolut nimic. La fel, Apostol. Şi atunci mi-am zis că oamenii ăştia nu vor să şadă de vorbă cu mine. Că, dacă ar vrea, ar veni. Lor le este mult mai uşor să se mişte, în comparaţie cu mine, care merg greu.
M.O.- Deci, Iliescu nu v-a căutat niciodată după 1989...
G.M.- M-a căutat, de vreo două sau trei ori, la aproximativ două săptămîni, în decembrie 1989. După aceea, niciodată.
M.O.- V-a cerut sfaturi? Era mulţumit, căzuse Ceauşescu. Dar nu stătea de vorbă cu mine decît cîteva minute şi mă întreba de sănătate, de altele.
M.O.– Aveţi să vă reproşaţi ceva din viaţa dumneavoastră?
G.M.– Poate că mai am. În general, am avut o serie de legături cu femei... Mi-au plăcut femeile. Am avut destule succese din acest punct de vedere... Din viaţa politică, eu nu am să-mi reproşez nimic. Pentru că dacă am intrat în partid sub conducerea stalinistă a comunismului, am făcut-o ca să-l sprijin pe Dej. Sigur că nu puteam să-i spun lui Stalin “Nu te recunosc!”, pentru că acest lucru n-ar fi însemnat numai că mă omoară pe mine, ci că va lua măsuri împotriva întregii ţări. Am intrat în conducere să-l sprijin pe Dej şi să o fac pe Ana Pauker şi restul staliniştilor să plece. Asta am făcut-o şi am reuşit-o destul de bine, zic eu. Am plecat în străinătate, în ţările dezvoltate, am stat de vorbă cu preşedinţii acestor ţări, le-am explicat şi care este gîndirea lui Marx în ce priveşte socialismul. Pentru că Marx a spus că ce va fi în sistemul social de mîine, nu o vor şti decît cei care vor trăi în el. Dar tot atît de clar a şi spus că de la capitalism la sistemul care urmează să vină, trebuie să treacă timp. Cît, nu se poate spune, dar, în general, mult.
Autor: Marius Oprea
(VA URMA)
Comentarii
