• O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!

    Platforma „Revolutions” - pentru cei care vor să-şi ia istoria înapoi.

    Acum 30 de ani am avut o revoluţie...
    O revoluţie furată, spun unii, o revoluţie deturnată, susţin alţii...
    În orice caz, o revoluţie pierdută
    După 30 de ani, adevărul ne va face cu adevărat liberi!
    E timpul să le spunem din nou povestea colectivă şi poveştile individuale,
    Aşa cum nu a mai făcut-o nimeni până acum!
     
    După 30 de ani – ÎN CĂUTAREA REVOLUŢIEI PIERDUTE...
     
    O campanie împotriva uitării, marca Mediafax!
revolutions.ro

INTERVIU document. Istoricul Marius Oprea şi Corneliu Mănescu (1996): „După Scrisoarea celor 6, a urmat pentru mine o anchetă care a durat opt luni” (Partea I) | AUDIO

30 oct 2019 796 afisari
INTERVIU document. Istoricul Marius Oprea şi Corneliu Mănescu (1996): „După Scrisoarea celor 6, a urmat pentru mine o anchetă care a durat opt luni” (Partea I) | AUDIO

Fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu, (1916-2000) a fost unul dintre semnatarii ”Scrisorii celor 6”, un gest de opoziţie în interiorul Partidului Comunist Român, care nu a rămas nesancţionat de Nicolae Ceauşescu, fostul secretar general dorind să arate că menţine sub un control strict PCR. Campania Revoluţie 30 vă prezintă un interviu realizat de istoricul Marius Oprea cu Corneliu Mănescu şi care a fost realizat în 1996.

În 1971, întoarcerea lui Nicolae Ceauşescu din China şi Coreea de Nord a fost momentul care avea să constituie în România debutul cultului personalităţii şi a fundamentării “naţional-comunismului”, ca opoziţie faţă de Moscova a regimului de la Bucureşti. Noua orientare a nemulţumit o serie de activişti de partid rămaşi fideli Moscovei, dintre care cel mai cunoscut a fost Ion Iliescu.

De la simplele discuţii în Herăstrău ale unor activişti nemulţumiţi şi marginalizaţi şi pînă la conturarea unei opoziţii în partid, menită să încerce răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu nu a mai fost decît un pas. Acesta s-a concretizat însă abia 18 ani mai tîrziu, prin Scrisoarea celor 6, singurul ”gest de opoziţie” faţă de Ceauşescu în interiorul partidului care a avut notorietate.

Corneliu Mănescu, (n. 6 februarie 1916Ploieşti, – d. 26 iunie 2000Bucureşti) a fost ministru de Externe al României (1961-1972), iar la 19 septembrie 1967 a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost prima dată când un reprezentant al unei ţări socialiste era ales în această funcţie.

Anterior, ocupase funcţii politice în cadrul Ministerului Apărării, cu gradul de general-maior. La 11 martie 1989, a fost unul dintre semnatarii ”Scrisorii celor 6”, care aducea critici dure politicii interne şi externe a lui Nicolae Ceauşescu, un gest cu ecouri importante în medile externe, dar fără niciun efect în interiorul partidului. Poziţiile lui Ceauşescu au rămas neclintite, iar asupra semnatarilor s-a revărsat furia dictatorului. Am stat de vorbă ca reporter-corespondent al postului de radio Europa Liberă în 7 martie 1996 cu Corneliu Mănescu, la aproape şapte ani de la acest act de curaj, care a fost prima fisură în ”partidul-monolit”, anunţând sfîrşitul dictaturii la finele aceluiaşi an. 

Problema aceasta, a sănătăţii mele,  a fost de mai multe ori subiect de discuţie şi în anumite situaţii a căpătat chiar dimensiuni politice

Marius Oprea: Domnule Mănescu, au existat o serie de zvonuri privind starea sănătăţii dumneavoastră. Cel puţin, eu aşa am fost informat, că sînteţi foarte bolnav.

Corneliu Mănescu: Problema aceasta, a sănătăţii mele a fost de mai multe ori subiect de discuţie şi în anumite situaţii a căpătat chiar dimensiuni politice. Prima dată a fost în 1972, cînd am fost îndepărtat de la Ministerul de Externe. Era exact cu o zi înainte de vizita pe care trebuia să o facem în Belgia. Aşteptam cu multă bucurie întîlnirea cu prietenul meu, ministrul de externe, Pierre Armin. Atunci mi s-a comunicat hotărîrea de destituire. Această mişcare a stîrnit foarte multe discuţii şi în ţară, dar mai ales în străinătate. Atunci, Ministerul de Externe a fost obligat să trimită o circulară tuturor ambasadelor noastre din străinătate, afirmînd că starea sănătăţii mele nu mai îmi permite să îmi continui funcţia de ministru de externe, în care lucram de aproape 12 ani. A mai fost un moment cînd sănătatea mea a constituit un subiect animat.

În 1989, după publicarea Scrisorii celor 6. Atunci, de asemenea, s-au ivit foarte multe discuţii, cancelariile străine, unde aveam cunoscuţi, colegi, prieteni, s-au interesat şi au fost informaţi că starea sănătăţii mele este foarte gravă. Ei bine, de această dată mă aflam sub anchetă penală şi răspunsul care li s-a dat celor care au intervenit, Franţa, Germania, Ungaria, a fost de această dată cu totul altul: că starea sănătăţii este perfectă, că nu am nevoie de nici un fel de îngrijre specială, iar dacă este vorba despre un tratament medical, el se poate face foarte bine şi în România. Iată, al doilea moment. Al treilea este acum.

Trebuie să vă spun însă un lucru care poate că o să vă pună puţin pe gînduri. De acest zvon am fost informat şi eu, aici, în ţară, de oameni apropiaţi, care mi-au spus că au fost întrebaţi dacă, într-adevăr, sînt chiar aşa de bolnav. Iată deci că, de această dată, din fericire am prilejul să răspund direct, că nu mă simt nici mai rău, nici mai bine decît un om la vîrsta mea, am anumite activităţi care presupun un minimum de stare fizică, pentru a mă putea mişca dintr-un loc în altul, de a rosti cîteva cuvinte mai mult sau mai puţin coerente.

Deci, deocamdată, tot ce pot să vă spun este că această situaţie nu e deloc gravă şi nici ameninţătoare. Dar, profit de această întrebare, pentru a vă spune că am faţă de acest post, Europa Liberă, o anumită obligaţie.

În 1967, cînd am fost ales Preşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite, am avut, aşa cum se obişnuieşte acolo şi mai ales în situaţie în care eram primul socialist ales ca preşedinte, am avut o conferinţă de presă foarte importantă, cu întrebări foarte delicate. Acolo, la New York, ziarele, agenţiile, trimit de obicei reprezentanţi de cea mai înaltă calificare. Ei bine, vreau să ştiţi că atunci, acel interviu care a fost transmis în întregime de Europa Liberă a fost înregistrat în România şi că mi s-a oferit caseta, pe care am ascultat-o. E o chestiune care mă pune în situaţia clară de a spune “mulţumesc!” Şi mai este încă un moment cînd Europa Liberă s-a comportat, după mine, corect. Cînd, după apariţia acestei Scrisori a celor şase şi după dezlănţuirea furiei dictaturii ceauşiste, opinia publică românească şi oamenii din străinătate care se interesau de soarta noastră, a celor şase autori ai scrisorii, s-au interesat şi s-ar putea spune că acest interes ne-a ajutat să apucăm nişte zile mai bune.

Printre cei şase, au fost şi alţii care s-au gîndit la atragerea unor alte personalităţi. Iată însă că nu s-a putut trece peste acest număr, de şase

Marius Oprea: Să trecem acum la subiectul conversaţiei noastre, care este Scrisoarea celor 6. V-aş ruga să rememoraţi împrejurările în care aţi luat pentru prima dată cunoştinţă de această iniţiativă – alcătuirea unui text care să amendeze greşelile politice ale lui Nicolae Ceauşescu.

Corneliu Mănescu: Primul contact pe care l-am avut legat de acest act şi de forma în care s-a produs el, Scrisoarea celor 6 a fost întîlnirea pe care am avut-o cu Gheorghe Apostol. El a venit la mine, mi-a vorbit de această intenţie, m-a găsit absolut pregătit pentru a încerca cu orice risc acest gest de protest. Apoi ne-am mai întîlnit, mi-a adus un proiect de scrisoare pe care l-am discutat.

Am fost de acord în principiu, dar am făcut unele observaţii, mai ales în domeniul care îmi era mai aproape de suflet, politica externă, urmînd să ne mai întîlnim. Nu ne-am mai întîlnit. de la început am ştiut că e vorba despre şase persoane. Dar aici sînt nişte detalii, nişte lucruri semnificative. Fiecare dintre noi, ne-am gîndit să lărgim numărul celor care urmau să semneze scrisoarea. Eu însumi m-am gîndit şi chiar m-am obligat să mai aduc alături un om politic care era anticeauşist, care era şi de naţionalitate maghiară, care deci ar fi completat foarte bine acest tablou al participării, al prezenţei pe lista celor care se opuneau, cereau schimbarea. dar, pînă la urmă, spre dezamăgirea mea, acest cetăţean a refuzat. A spus “vă înţeleg, sînt de acord, dar nu pot, vor urma fel de fel de represalii, răzbunare, nu vom mai avea drept la anumite avantaje materiale, aprovizionare, spital, medicamente”, într-un cuvînt, a dat înapoi. Printre cei şase, au fost şi alţii care s-au gîndit la atragerea unor alte personalităţi. Iată însă că nu s-a putut trece peste acest număr, de şase.

Marius Oprea: Din ce motive?

Corneliu Mănescu: Motivul e simplu, din teamă. Aşa cum v-am spus şi despre acest om, cu care eram în cele mai bune relaţii. Au mai fost şi alţii.

Marius Oprea: A existat, credeţi, şi o reticenţă din partea semnatarilor Scrisorii celor 6, de a face publică această iniţiativă în rîndul a cîtor mai mulţi colegi, mari activişti de partid?

Corneliu Mănescu: Acţiunea, de la început, prevedea un număr însemnat de riscuri, de variante nefericite, de urmări foarte dăunătoare. Dar, hotărîrea noastră, a celor şase a fost fără nici un fel de defecţiune. Dovadă este că ei au rămas şi sînt cunoscuţi şi astăzi ca semnatarii Scrisorii celor 6.

E adevărat că, dacă citiţi ce s-a scris imediat şi chiar mai tîrziu despre această scrisoare, o să găsiţi că lucrurile nu au mers chiar aşa cum ne închipuiam. Ştiţi, a urmat (vorbesc pentru mine) o anchetă care a durat opt luni, fără întrerupere, zi de zi, cu scoaterea în mod violent din casă, fără nici un fel de bază legală, cu lucrurile luate şi azvîrlite în Strada Marginei 38, din Chitila. De fapt, din ăştia 6, doi au fost dislocaţi, mutaţi. A fost Brucan, instalat în Dămăroaia. Fiica mea împreună cu soţul ei, erau avocaţi, amîndoi, au fost eliminaţi din Baroul de Bucureşti şi deplasaţi la Piatra Neamţ. Tot aşa, fără nici un fel de cerere, de acord – pur şi simplu, deportaţi. Această scrisoare a apărut în luna martie 1989. În acea zi [11 martie – n.n.], cineva mi-a spus că Europa Liberă va transmite o foarte importantă comunicare. M-am dus la Hotel Bucureşti, la o recepţie dată de ambasada Marocului, o ţară cu care am avut relaţii foarte bune.

Aici am întîlnit o serie de oameni care îşi aduc şi ei aminte. De pildă, profesorul Bălăceanu-Stolnici, Ştefan Andrei, pe atunci ministru de externe şi mulţi alţii, cu care m-am salutat, am stat de vorbă. Fierbeam însă de nerăbdare să ajung acasă şi să ascult comunicatul de la Europa Liberă. Am ascultat acasă, împreună cu ai mei. Vă zic, am plîns cu toţii cînd am auzit citită această scrisoare, pe care, ca formă definitivă n-am văzut-o. Nici ca formă definitivă, dar nici n-am semnat-o propriu-zis. Această scrisoare n-a fost semnată. Iar dacă iniţiativa sau iniţiatorul a fost Gheorghe Apostol, cu care am început discuţiile, cred că partea care priveşte forma definitivă şi expedierea îi aparţine lui Brucan Aceasta este convingerea mea.

Ameninţat cu mutarea imediată şi deportarea

Imediat au urmat măsurile, luate de conducerea partidului. Prima măsură a fost convocarea mea la Comitetul Central. Eu vă povestesc aceste lucruri foarte succint, fiecare dintre fraze necesitau şi ar fi de la sine înţeles că ar trebuit redate mai pe larg. Am fost chemat de doi importanţi şefi de partid, Nicolae Constantin era, mi se pare, şeful Comisiei controlului de partid şi Radu Constantin, secretarul cu probleme de cadre şi, se spunea, mîna dreaptă a Elenei Ceauşescu. Scopul acestei prime discuţii a fost retractarea, recunoaşterea comiterii unei greşeli şi darea înapoi, lucru pe care l-am refuzat. Mi s-a spus atunci, foarte clar, ”fii atent, asta echivalează cu excluderea din partid, cu imediata mutare şi deportare” – mi s-a vorbit de deportarea din locuinţă – ”urmări nefericite pentru întreaga familie şi poate că nişte întîlniri cu oameni ai muncii” care, poate, indignaţi, să îmi dea o lecţie de patriotism şi credinţă faţă de partid. Aşa cum v-am spus, n-am vrut să dau declaraţia pe care mi-au cerut-o, dar a trebuit să încheiem într-un fel întîlnirea. Am avut o extraordinară inspiraţie, de a cere copia declaraţiei pe care am făcut-o: iată, poartă data de 16.03.1989, în două exemplare. Este data de imediat după apariţia scrisorii la Europa Liberă. Iată ce cuprinde, în cîteva cuvinte. Ca urmare a chemării mele la Colegiul central de partid şi a discuţiei cu tovarăşul Nicolae Constantin, preşedintele Colegiului central de partid şi cu tovarăşul Radu Constantin, secretar al Comitetului Central al P.C. R., în legătură cu scrisoarea, 1. Îmi asum conţinutul acesteia, care a fost trimisă Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, prin care, în încheiere, solicitam un dialog cu domnia-sa. 2. În ce priveşte trimiterea acestei scrisori în străinătate, nu am cunoscut şi nu am participat întru nimic la expedierea ei. Asta a fost declaraţia pe care am dat-o!

Marius Oprea: Acum, legat de atitudinea celorlalţi: au existat semnatari care au retractat?

Corneliu Mănescu: Semnatari nu, v-am vorbit însă de unul care a refuzat să semneze.

Marius Oprea: Dar, după trimiterea ei, în cazul anchetelor destul de dure care au urmat, au existat persoane, dintre semnatari, care au retractat? Pentru că există, să spunem aşa, unele dubii.

Corneliu Mănescu: Ascultaţi, eu am pornit în formarea unei judecăţi despre aceste aşa zise retractări, de la o judecată poate simplă şi care înclină să nu condamne prea tare astfel de declaraţii. care se dau în nişte condiţii inumane, din toate punctele de vedere. Am asistat la filmări ale unora dintre semnatari, în timpul anchetei. De asemenea, am ascultat înregistrări. Oamenii mai aveau anumite ezitări. Una din aceste ezitări i-a provocat lui Brucan o nemulţumire, pe care a exprimat-o deschis.

Marius Oprea:  Este vorba despre domnul Apostol.

Corneliu Mănescu:  Da, exact. Eu i-am spus lui Brucan, pe care îl cunosc de mulţi ani, ce rost avea să dea în Apostol, cînd am semnat împreună scrisoarea, însă Brucan nu putea să uite anumite lucruri... [final de casetă – n.n].

Marius Oprea Domnule Mănescu, spuneaţi deci că dumneavoastră aţi amendat luările de poziţie foarte critice ale lui Silviu Brucan faţă de colegi semnatari ai Scrisorii celor 6, care în timpul anchetei nu au avut în opinia domnului Brucan o comportare foarte corectă.

Corneliu Mănescu:  Aceasta îl priveşte în mod special pe Gheorghe Apostol, pentru că nu cunosc alte reproşuri pe care să le fi făcut Brucan celorlalţi. Această disensiune este între Brucan şi Apostol.

Autor: Marius Oprea

CITEŞTE ŞI: INTERVIU document din 1996. Corneliu Mănescu: „1989 este deznodământul, este sfârşitul unei lungi perioade de nemulţumiri care deveneau paroxistice” (Partea a II-a)

Comentarii